Sortând părţi din tine…

Ştii,
sunt anumite momente, unele anume,
în care te hotărăşti să deschizi
sertarele alea, alea pe care nu le-ai mai deschis de multă vreme,
şi-n care ai doar o vagă bănuială despre
ce se află, ce se mai află.
A trecut timp mult de când n-ai mai scos nimic de acolo,
timp mult de când doar ai strecurat câte ceva,
deschizându-l doar pe jumătate,
ca şi cum te-ai fi temut
că te va zgârâia conţinutul pe retina gândurilor,
că-ţi va muşca din catifelarea lui „a fost”.

Nu dezordinea era problema,
în fond, nici nu se poate numi dezordine,
ci tocmai ordinea în care au fost puse acolo,
gestul şi, mai ales, motivul pentru care au ajuns în acel sertar.
Deşi nu-ţi mai aminteşti ce e acolo,
ştii foarte bine că eşti şi tu printre acelea toate câte sunt.
Nu ţi-au trebuit niciodată de atunci, de când le-ai pus,
ai avut timp să le uiţi, dar de fiecare dată îţi spuneai că
nu, acolo nu, de acolo nu,
nu se aruncă nimic, lasă, totul rămâne aşa.

Şi vine acel moment în care, preţ de o secundă,
îţi spui că trebuie, ce poate fi acolo?
Şi îţi aşezi mâinile sub tot teancul ăla,
pui totul pe covor şi scoţi, pe rând,
ce-a rămas.
Te aşezi şi tu şi începi să iei,
fărâmă cu fărâmă,
fir cu fir,
surâs cu hohot de râs,
suspin cu nedumerire,
timp peste timp.
O fotografie dintr-un atunci, alta din alt atunci,
pe care le iei, le mângâi, te priveşti şi-ţi zâmbeşti,
fără să ştii dacă o faci să-ţi ceri iertare sau să-ţi spui că
e bine, eşti bine, sunt bine,
o felicitare primită într-un cândva de ziua ta,
o scrisoare pe care îţi aminteşti şi acum
cât de mult ai aşteptat-o,
o alta despre care nu-ţi mai aminteşti,
un bilet de autobuz care nu-ţi spune nimic,
nici de unde te-a adus, nici spre unde te-a dus,
nici de ce ai decis să-l păstrezi.
Arunci de fiecare dată fiecare bilet, imediat ce cobori în staţie,
de ce l-ai păstrat tocmai pe ăsta?
Şi, pentru că nu mai ştii, îl pui în partea stângă,
acolo unde pui tot ce va fi aruncat.

Te întâlneşti pe tine prin bucăţi,
prin unele nu te mai recunoşti,
pe altele le priveşti ca şi cum ar fi prima oară
şi-ţi trec toate prin mână şi alegi doar câteva,
câte să numeri pe degete, câte spun cu adevărat ceva,
câte te ştiu şi pe câte le ştii.
Partea stângă devine mai mare decât cea dreaptă
şi, fără să stai pe gânduri,
pui totul într-o pungă de gunoi,
ca şi cum…
ca şi cum nu ţi-au fost niciodată.
Şi-ţi dai seama că ai păstrat atât de mult timp
lucruri despre care doar credeai că te adăpostesc,
că sunt parte din tine, din ce-ai fost.
Şi aruncându-le, nu te simţi nici mai sărac,
nici mai străin de tine.
Singurul lucru care mai spune ceva despre ele e
spaţiul rămas gol într-un sertar pe care oricum,
nu l-ai deschis de foarte mult.

Te gândeşti că păstrăm prea multe lucruri
despre care, în timp, nu mai ştim nimic,
nici măcar de ce am decis să le păstrăm,
ce au însemnat ele, ce-am gândit sau ce-am simţit
atunci când le-am avut prima dată în mână.
Şi că… aşa facem şi-n viaţă,
prin viaţă,
cu oameni, amăgiri sau dureri.
Dar ştii,
acum e doar despre sertare.

Foto

Publicitate