Gând telegrafic

Dragă…,

Ce faci? Nu, lasă asta! Ce simţi? Cum simţi? Cât simţi? Cum te simţi? Departe de toţi şi dincolo de toate, departe de toate şi dincoace de toţi, cum te simţi? Singur? Ar fi trist să fie aşa. Însingurat? Asta ar fi şi mai trist. Ştiu, am renunţat la multe. Ne-au fost luate unele, le-am lăsat pe altele. Pe unele, pentru că aşa am vrut. Pe altele, pentru că aşa a trebuit. Sunt şi unele pe care oricum le-am fi lăsat. Dar n-am găsit până acum momentul potrivit. Sau scuza cea mai bună. Pentru că aşa suntem noi, uneori. Numai uneori. Nu prea putem înfrunta priviri în timp ce spunem nu. Aşa că acum e mai uşor şi ne putem ascunde la umbra lui „asta e, nu se poate”. Se va putea din nou, ştii asta, nu? Şi vom amâna iar. Şi pe asta o ştii, nu-i aşa? Pentru că vor fi din nou lucruri mai bune sau mai urgente de făcut. Numai că nu vom recunoaşte nici atunci. Sigur, acum blamăm momentul în care ne-au fost duse departe. Spunem că nu am vrut asta, că nu e drept, că nu e corect, că nu aşa, că nu. Va veni ziua-n care le vom putea face din nou. Şi în acea zi… vom lăsa pe mâine. Dar acum ne strigăm dreptul la ele şi e bine că e aşa. Dar lasă asta.

Tu? Cum te simţi? Tu cu tine. Ştii, am citit undeva, printre rânduri, că cineva se temea de singurătatea asta-n care era obligat să rămână doar el cu el. Şi m-am gândit la momentele-n care se face seară. Pentru că atunci, abia atunci, rând pe rând, rămânem singuri. Printre vise sau doar printre iluziile risipite-n zorii zilei peste care se trage încet cortina. Şi printre toate cele făcute, pe repede-nainte, între două ticăiri de orologiu. Şi încercăm să ne ascundem printre file de carte, generice de film sau acorduri diverse din playlisturi, dar vine şi acel moment în care se face linişte şi închidem, pentru o clipă, ochii. Ce facem atunci? Atunci când ne dăm seama că ne-am aşteptat răbdători. Că avem a ne spune, avem a ne întreba şi mai ales, oh, mai ales, avem a ne răspunde. De asta nu putem fugi. Şi de ce am face-o?

Nu cumva, fuga noastră prin zile, încercarea disperată de a ne umple fiecare secundă cu termene limită, proiecte, liste, planuri, bilete de avion, programări şi anulări, e de fapt o încercare de a fugi de noi? De ce ne temem? Ne risipim, asta facem. Şi, la final de zi, epuizaţi, trecem în revistă şi bifăm ce-am făcut, plănuim ce vom face şi când să ne gândim puţin şi la noi, să ne întrebăm ce mai facem cu adevărat, dincolo de tot ce facem, adormim. N-avem timp, asta ne spunem clipă de clipă.
Ne plângeam de milă. Că nu ne puteam ocupa de noi, aşa cum am fi vrut. Sau am visat. Acum avem. Ce facem?
Sigur, sigur. Nu aşa. Nu am vrut să fie aşa. Cine ar fi vrut? Dar cum am fi vrut să fie?
Cum facem să facem totuşi ceva? Nu să mimăm iar, nu să jucăm roluri proaste, de actori rataţi care-şi vând harul pe-o gură de votcă, nu să ne prefacem că-i bine, că-i roz, că-i cald sau oricum. Dar ceva, orice, din ce avem, cum avem. Ce facem? Ne plângem iar. Şi tot de milă. Nu pentru că plâng alţii. De ce-am face asta, nu? Le avem pe ale noastre. Că nu mai facem lucruri de care ieri spuneam că ne împiedică să facem lucruri. Sună ciudat? Dar când le facem cum sună? Atunci n-avem timp să le analizăm, ştiu. Dar… dar lasă asta. Şi asta!

Ştii, se face seară. Şi imediat se va face linişte. Tu? Ce faci? Tu, cu tine, cum te simţi?
Eu… eu ascult. O melodie. ASTA. Nu te aşteptai la melodia asta, nu? 🙂 Şi eu mă surpind de cele mai multe ori. Poate o ascult ca să nu mă ascult, nu ştiu. Sau pur şi simplu, pentru că-mi place. Nici asta nu ştiu. Dar lasă asta. De fapt, am vrut doar să ştiu de tine.

Cu drag,
tot eu.

Foto