Tu ce-ai face dacă…?

Dragă…,
Stau pe canapea, cu picioarele adunate sub mine, cu laptopul în braţe, şi scriu. Şi-ţi scriu. Stai, nu te mira, nu ridica sprâncenele, surprins de aceste detalii despre care ştim amândoi că lipsesc din cele mai multe petice de pe aceste poteci. Vei vedea că nu întâmplător le-am dat.
Am fost întrebată de Diana ce-aş face dacă. Dacă aş şti că mâine nu mai vine. Sensibilă întrebare, nu? Mai ales într-o perioadă ca asta. Şi totuşi, generoasă. Permite imaginaţiei să se dea-n spectacol. Acel „dacă” te lasă să-ţi închipui că eşti, pe rând, rebel, puţin nebun, cel mai puţin nebun, salvator de lumi sau lume, „cel mai frumos din oraşul acesta”, cel mai bun om de pe pământ sau tot ce n-ai putut deveni. Sau n-ai vrut. Sau n-ai ştiut.

Stând la o cafea cu siguranţa clipei tale, la taclale cu liniştea din micul tău univers, cochetezi cu acest „să presupunem că”, la fel de uşor cum ai scrie o compunere despre iarnă, stând sub nucul din curtea bunicilor, în plină vacanţă de vară. Imaginezi viscol, croşetezi zăpezi, dar în tine e caniculă. Tu eşti soare arzător. Şi aşa, cuvintele n-au limite, nici graniţe. Şi poţi face orice. Păşeşti desculţ în zăpezi, schiezi cu un curaj nebun şi aduni ţurţuri cu mâinile goale, deşi nu suporţi frigul, iar sporturile de iarnă nu au fost niciodată pe placul tău.
Poţi spune deci că ai face lucruri nebuneşti, lucruri pe care, din instinctul de conservare, nu le-ai făcut şi nici nu le-ai face în mod normal. Dar cum n-ar mai conta, pot fi răspunsul acestei întrebări. Îţi poţi permite luxul de a risca orice pentru un vis împlinit. Şi ai putea sări cu paraşuta, ai putea înota printre rechini sau ai putea încerca să atingi puiul unui animal sălbatic. Sunt lucruri pe care poate, în intimitatea unui vis, le-ai dorit sau le doreşti. Dar pe care nu le vei experimenta. Decât aşa, ca răspuns prompt la întrebarea ce-ai face dacă.
Ai putea merge chiar mai departe, jucându-te cu legile acestei lumi, şi ai sparge o bancă, să dai toţi banii unui om al străzii. Ţie nu ţi-ar mai folosi şi ai trăi o ultimă zi a ta salvând tot restul zilelor altcuiva.
Astea ar fi unele dintre răspunsurile care ţi-ar putea veni în minte la auzul întrebării.

Sau te-ai putea gândi la ce n-ai apucat să faci şi ţi-ai aloca acea zi tuturor acelor lucruri amânate la infinit. Astea de ce-ar conta, mă întreb? Ai răsfoi cărţi uitate pe noptieră, ai da, pe repede-nainte, filmele alea pe care ai vrut să le vezi de anul trecut, ai da acele telefoane, ai spune acele lucruri, acelor persoane, ai spune că iubeşti persoanei căreia nu i-ai putut spune asta până acum, ai spune acelor amici că ştii ce-au spus sau ce-au gândit, ai spune ce gândeşti cu adevărat oamenilor pe care-i saluţi de complezenţă, colegilor cărora le zâmbeşti mecanic, ai scrie cu adevărat ce simţi celor cărora le răspunzi în clişee, le-ai arăta aprecierea celor cărora nu le-ai spus asta, luaţi de valul rutinei, ai purta rochia aia luată pentru ocazii speciale, ai bea apă din paharul ăla special, pentru vin, ai arunca toate nimicurile care-ţi ocupă dulapurile şi, în sfârşit, ai avea spaţiul pe care l-ai tot dorit, ai spune în sfârşit acel „nu” pe care l-ai tot gândit, dar niciodată rostit, sau acel „da” cu care ai procedat la fel.

Dar de ce-ai face oare toate astea? Nu cumva tot pentru tine? Pentru sentimentul de împăcare pe care l-ai simţi? Ce ciudat funcţionăm noi, oamenii, nu-i aşa? Ne ocupăm de acel eu până şi-n ultima clipă. Şi oare când au devenit toate aceste lucruri, care ar trebui să facă parte din normalul fiecărei zile, ceva de păstrat pentru o astfel de zi?
Sau, dincolo de tot spectacolul pe care credem sau ne place să credem că-l vom face, ne-am putea pierde în clipa aia. Am abandona tot şi ne-am abandona. Ne-am putea speria sau ne-am aşeza, resemnaţi, într-un cotlon al existenţei şi am aştepta.
Oricât de mult ne-am juca cu imaginaţia, nu vom putea şti niciodată ce-am face cu adevărat. E prăpastie între ce credem că am face şi ce am face dacă.

Şi totuşi, ce bine că nu ştim când e acea ultimă zi. Pentru că aşa, putem amâna la nesfârşit toate lucrurile despre care spunem că le-am vrea bifate în acea ultimă zi. Ne bazăm mereu pe acest iluzoriu mâine şi le lăsăm pe toate pe seama lui, ştiind clar că va veni. Oare?
Şi totuşi, pentru că nu ştim când e acea zi, avem la dispoziţie o viaţă-ntreagă să facem toate astea. Şi noi le amânăm, tot o viaţă-ntreagă.
Şi eu, acum, stau pe canapea, cu picioarele adunate sub mine, cu laptopul în braţe, şi scriu. Şi-ţi scriu. Despre lucruri pe care cred că le-aş face dacă aş şti că. Nu e ciudat? Nu e. Pentru că ştiu, ca noi toţi, că nu e aşa. Am filme de văzut, cărţi de citit, oameni de sunat şi de iubit şi de anunţat că sunt iubiţi, oameni de anunţat că nu rezonăm, oameni de anunţat că sunt frumoşi şi buni, talentaţi şi minunaţi. Şi eu scriu, cu laptopul în braţe, despre toate astea. Pe care le-aş face dacă. Ce bine totuşi că nu ştim. Nu ştim nici măcar cât de ciudaţi suntem noi, oamenii.

Dar tu? Tu ce ai face dacă?

Cu drag,
eu.

Foto