Poţi face tot ce n-ai fi făcut…

V-aţi săturat de recomandări? Nu, nu vorbesc de alea oficiale, nici de alea din surse sigure, nici de alea în genul „înainte de a pleca de acasă, verificaţi dacă aţi închis gazul şi robinetul”. Nţ! Vorbesc de „recomandările” emise de minţile sclipitoare care umblă pe două picioare, printre noi. Numai ele, singure. Fără capul din dotare. Alea cu tinctură din mătasea broaştei, aplicată de trei ori pe zi pe vârful nasului, şi scapi de toati boalele pământului. Sau alea cu „ieşiţi, bă, afară, bucuraţi-vă de primăvară, că e ţeapă. Că ăia care au murit au fost plătiţi de ciocănitoarea Woody să moară, ca să stea fraierii-n case, să se uite la desene, să se îmbogăţească ea”. Pe aia cu geamuri închise la ora 23 aţi primit-o? Mno, despre astea vorbesc. Am fost întrebată dacă ştiu ceva despre stropit cu ceva.

Nu ştiam. Apoi, când am citit avertizarea, m-a pufnit râsul. Zău, eu înţeleg că e nebunie de informaţie, că e nebunie de tot felul de avertizări. Dar chiar aşa? „Închideţi geamurile că la ora 23 se stropeşte cu ceva de sus”? Ştiu, e de râs. Dar câţi au crezut… I-am răspuns amicei că nu cred, că e logic să fie fake. Cine-n lumea asta dă un asemenea anunţ oficial? Nimeni. Oricât de „lemnos” ar fi limbajul din comunicate, niciodată nu se va scrie o asemenea porcărie. Şi s-a stropit. Cu ninsoare. Ca să pară că n-am avut dreptate. Mno.
Aşa că nu, nu despre astea vorbesc. Despre unele mai puţin… cum să le zic? Deontologice? Nu, n-are legătură. Cuviincioase? Hmm, nu. Că v-aţi gândi la prostii. Nebuneşti? Hai, să zicem aşa.

Ştiţi că avem acum ocazia să facem ce n-am făcut niciodată în situaţii normale şi nici n-am face? Deşi poate ne-am dorit 😀
Să vă spun de mine, că de mine-mi permit să fac bâză.
Există anumite comportamente care nu mă caracterizează deloc. Că-i educaţie, că-i autocontrol, că-i… ce-o fi, nu fac. Pe altele nu le fac că nu-i voie, nu se cade, nu e bine. Cum ar fi să-mi bag degeţelele prin gardul ţarcului maimuţelor de la Zoo. Mă abţin numai pentru că nu e voie. Nu că nu m-ar duce capul. Ci să fac?
Dar revin la prima parte. La alea pe care nu le faci din bun simţ. Dar la care poate te gândeşti măcar o dată-n viaţă.

Sâmbătă, anul de graţie curent, ora de graţie 19. Eu, la teatru. 10, 9, 8, 7… 0. Piesa începe cu gong. Lumina stinsă. Linişte. Primul actor pe scenă. Zice ceva. Mai zice ceva. Mie-mi sună telefonul. Şi nu e pe mute. Şoc. Şi răspund. Al doilea şoc. Şi vorbesc normal, nu în şoaptă. Al treilea şoc. Oooo, sole miooo, ce bine mă simt. Închid. Piesa a continuat cât am vorbit eu, că doar nu eram pe Netflix, să pun pause.
După o jumătate de oră, iar sună telefonul. Iar răspund. Iar vorbesc. Termin de vorbit. Mi-e foame. Încep să mănânc. Pizza. Popcornul e pentru film. Piesa continuă. Semn că se poate. Ce atâta vâlvă pentru un telefon care sună? Aş tuşi la replicile importante. Dar nu-mi vine. Şi mi-e frică de vecini, nu e de glumit cu tuşitul aiurea-n zilele noastre. Aştept momentul de linişte totală, când urmează o replică grea, plină de profunzime, şi aplaud tare. În picioare. Peste replică. Aş fluiera. Dar nu pot. Că eu, când vreau să fluier, şuier. Renunţ la asta, poate am noroc data viitoare. Mai pun nişte sos pe pizza şi mănânc în continuare. Piesa se termină, lumea aplaudă, eu stau jos şi mă uit la ceas. Îi las să aplaude şi mă duc la cinema.

Asta nu s-ar fi întâmplat într-o zi normală, e imposibil să mă sincronizez aşa. Dar sâmbătă a fost o zi specială deci mi-am permis. Nu mă mai schimb, aceeaşi ţinută şi la cinema: tricou şi pantaloni de trening. Cum adică nu se cade să mergi aşa, ca lelea, la teatru? Eu pot, eu sunt magician. Nu-i bai deci că nu mă schimb.
Nu mă interesează prea tare nici ce film e, ceva de dragoste să fie. Începe. N-am popcorn, am prăjitură. Mă întind cât pot de mult şi aştept. Nu scot niciun sunet, sunt o lady, cultivată şi civilizată. Nici nu mişc. Aştept momentul ăsta de când mă ştiu. E singura ocazie şi dacă ratez acum, voi avea remuşcări. Aştept momentul. Şi se pregăteşte. Vine el, care el nu ştiu cine e, spre ea, care ea e o brunetă. Şi stau şi stau şi mă ridic în picioare şi strig „pup-o, măăă!”. Şi gata. Că nu mai am chef de film, îmi iau catrafusele şi ies. La o ţigară. Mă întorc, mai stau vreo 2-3 minute în picioare, în faţa ecranului, şi decid că nu-i fain filmul dar mi-am îndeplinit obiectivul, pot pleca. Şi plec.
În seara asta cred că merg la operă. De când aştept să mânănc seminţe la operă, nici nu ştiţi. Eu nu mănânc seminţe deloc. Dar pentru asta mă voi sacrifica. E de porc, nu-i de porc, nu ştiu. Dar e ceva once in a lifetime şi eu nu zic pas senzaţiilor tari. Că dacă nu le fac eu acum, le vor face alţii cât de curând. Mno.

Şi după asta, m-am dus la bucătărie şi am zis în sinea mea, eului meu, cu alte cuvinte, că „bă, e fain e să faci pe ţăranu’ când nu te vede nimeni”. Scuzaţi exprimarea, eu aşa vorbesc cu mine când mă aud numai eu. Şi am tras concluzia că ăla de s-a gândit să-şi mute actorii cu tot cu piesele de teartu în online s-a gândit sigur la mine, fie el sănătos, că tare comodă e canapeaua mea!
Ştiţi cum e să mergi la teatru şi să faci tot ce n-ai face nici plătit? Priceless! Vă recomand să încercaţi!

Acestea fiind zise, vă declar… hopa, m-am tâmpit. Vă salut cu drag!

Foto