Telefon din neant…

– Bună ziua, am sunat la biroul de reclamaţii?
– Bună ziua, doamnă! Nu, noi nu primim şi nu facem reclamaţii. Dar vă putem îndruma spre…
– Atunci la obiecte pierdute? Autodenunţuri primiţi?
– Nu, ştiţi, aţi sunat la…
– Nu contează, vă spun ce-am de zis şi faceţi ce credeţi mai departe. Am evadat, asta am făcut. Şi mărturisesc că nu mi-e uşor să ascund asta. Nu mă mai pot ascunde. Nici de mine, nici de alţii. Mă reclam şi mă predau, dacă e nevoie de asta.
– Doamnă, pentru asta e nevoie să sunaţi la poliţie şi…

– Nu am evadat din arest deci poliţia n-are ce-mi face. Asta dacă nu cumva există o lege şi pentru asta. Mă aflam în izolare şi… ăăă…
– Aoleu, doamnă, tuşiţi? Vă simţiţi bine? Vă rog să intraţi înapoi în casă şi să apelaţi numărul de urgenţă, e mai bine pentru dumneavoastră, în primul rând. Dar şi pentru ceilalţi…
– Nu, n-am tuşit, nu mai pot tuşi de ceva vreme, nu mai ştiu cum se face. Am suspinat, atât. Dar nici asta nu mai ştiu să fac, se pare. Ce chestie! Să suspini a eliberare şi să se audă ca o tuse care sperie. Care îngrozeşte. Doamnă, e mai gravă o tuse decât un suspin? De tuse, oamenii se vindecă şi…
– Doamnă, ştiţi, e o perioadă delicată. Vă rog să nu luaţi în derâdere eforturile unor oameni. Şi dacă nu aţi înţeles că nu e o joacă, v-aş ruga să nu mai ţineţi linia ocupată.
– Mda, mi-am ales un moment prost, e drept. Dar pentru mine e momentul în care am reînceput să trăiesc. Asta nu-i important? Şi repet întrebarea, e mai gravă o tuse decât un suspin? Când oamenii suspină pe străzi, nu-i aude nimeni, nu-i vede nimeni. Sunt invizibili. Sunt insipizi. Când ei tuşesc, se adună forţe impresionante în jurul lor.
– Faceţi parte din categoria celor care văd scenarii peste tot şi care, pentru că vor să pară altfel, găsesc vină acolo unde nu e decât o regulă. De bun simţ. Nu e cazul în această perioadă să comparăm nimic. Azi, da, ceea ce pare o simplă tuse e ceva extrem de important. Şi poate fi şi grav. Deşi contează şi suspinul.

– Ah, da. Suspinul nu-l îmbolnăveşte pe cel de lângă tine. Asta se crede. Nu se transmite. Dar cât de mult poate dăuna…
– Spuneaţi că aţi reînceput să trăiţi. Deci sunteţi bine acum. Ştiţi, dacă asta e tot…
– Asta e tot, da. Vreau să depun plângere împotriva mea, atât. Am fost izolată-n mine în tot acest timp. Mi-am fost prizonieră. Mi-am fost călău. Şi am rupt lanţuri, am spart lacăte şi am evadat. Asta e izolare, doamnă. Am fost izolată şi acasă, şi afară. Ştiţi cum e să fii singur acasă, singur între prieteni, singur în mulţime, singur în tine şi mai ales, singur cu tine? Asta-nseamnă singurătate. Şi gata, am ieşit. Trăiesc din nou. Şi aud acum că e grav să stai printre ai tăi. Că se plâng unii că le e rău. Că nu se poate. Şi eu mă simt vinovată că nici singură cu mine nu mai sunt singură. Şi am vrut să mă reclam. Că am început să trăiesc. Acum, când alţii par să se abandoneze prin viaţă doar pentru că au impresia că propria lor casă le e închisoare. Ce unghi prost şi-au ales. Că ei au ales. S-au pus acolo-n colţ şi de acolo se uită spre viaţa lor. Un pas în lateral de-ar face şi ce lumină le-ar umple casa! Dar… mă rog. Totuşi, unde am sunat?
– În locul potrivit, doamnă! În locul cel mai potrivit!

Foto