Telefon din neant…

– Bună ziua, am sunat la biroul de reclamaţii?
– Bună ziua, doamnă! Nu, noi nu primim şi nu facem reclamaţii. Dar vă putem îndruma spre…
– Atunci la obiecte pierdute? Autodenunţuri primiţi?
– Nu, ştiţi, aţi sunat la…
– Nu contează, vă spun ce-am de zis şi faceţi ce credeţi mai departe. Am evadat, asta am făcut. Şi mărturisesc că nu mi-e uşor să ascund asta. Nu mă mai pot ascunde. Nici de mine, nici de alţii. Mă reclam şi mă predau, dacă e nevoie de asta.
– Doamnă, pentru asta e nevoie să sunaţi la poliţie şi…

– Nu am evadat din arest deci poliţia n-are ce-mi face. Asta dacă nu cumva există o lege şi pentru asta. Mă aflam în izolare şi… ăăă…
– Aoleu, doamnă, tuşiţi? Vă simţiţi bine? Vă rog să intraţi înapoi în casă şi să apelaţi numărul de urgenţă, e mai bine pentru dumneavoastră, în primul rând. Dar şi pentru ceilalţi…
– Nu, n-am tuşit, nu mai pot tuşi de ceva vreme, nu mai ştiu cum se face. Am suspinat, atât. Dar nici asta nu mai ştiu să fac, se pare. Ce chestie! Să suspini a eliberare şi să se audă ca o tuse care sperie. Care îngrozeşte. Doamnă, e mai gravă o tuse decât un suspin? De tuse, oamenii se vindecă şi…
– Doamnă, ştiţi, e o perioadă delicată. Vă rog să nu luaţi în derâdere eforturile unor oameni. Şi dacă nu aţi înţeles că nu e o joacă, v-aş ruga să nu mai ţineţi linia ocupată.
– Mda, mi-am ales un moment prost, e drept. Dar pentru mine e momentul în care am reînceput să trăiesc. Asta nu-i important? Şi repet întrebarea, e mai gravă o tuse decât un suspin? Când oamenii suspină pe străzi, nu-i aude nimeni, nu-i vede nimeni. Sunt invizibili. Sunt insipizi. Când ei tuşesc, se adună forţe impresionante în jurul lor.
– Faceţi parte din categoria celor care văd scenarii peste tot şi care, pentru că vor să pară altfel, găsesc vină acolo unde nu e decât o regulă. De bun simţ. Nu e cazul în această perioadă să comparăm nimic. Azi, da, ceea ce pare o simplă tuse e ceva extrem de important. Şi poate fi şi grav. Deşi contează şi suspinul.

– Ah, da. Suspinul nu-l îmbolnăveşte pe cel de lângă tine. Asta se crede. Nu se transmite. Dar cât de mult poate dăuna…
– Spuneaţi că aţi reînceput să trăiţi. Deci sunteţi bine acum. Ştiţi, dacă asta e tot…
– Asta e tot, da. Vreau să depun plângere împotriva mea, atât. Am fost izolată-n mine în tot acest timp. Mi-am fost prizonieră. Mi-am fost călău. Şi am rupt lanţuri, am spart lacăte şi am evadat. Asta e izolare, doamnă. Am fost izolată şi acasă, şi afară. Ştiţi cum e să fii singur acasă, singur între prieteni, singur în mulţime, singur în tine şi mai ales, singur cu tine? Asta-nseamnă singurătate. Şi gata, am ieşit. Trăiesc din nou. Şi aud acum că e grav să stai printre ai tăi. Că se plâng unii că le e rău. Că nu se poate. Şi eu mă simt vinovată că nici singură cu mine nu mai sunt singură. Şi am vrut să mă reclam. Că am început să trăiesc. Acum, când alţii par să se abandoneze prin viaţă doar pentru că au impresia că propria lor casă le e închisoare. Ce unghi prost şi-au ales. Că ei au ales. S-au pus acolo-n colţ şi de acolo se uită spre viaţa lor. Un pas în lateral de-ar face şi ce lumină le-ar umple casa! Dar… mă rog. Totuşi, unde am sunat?
– În locul potrivit, doamnă! În locul cel mai potrivit!

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

61 de răspunsuri la Telefon din neant…

  1. Florina zice:

    Si cati nu sunt, Potecuta, cati dintre noi nu simt singuratatea atat de apasator sau n-au simtit-o vreodata… Cred ca sunt o egoista si am facut copiii din teama de singuratate, dar bine ca i-am facut… E o boala, grava, dar se poate trata: exista speranta, se trateaza ori cu empatia celor din jur ori, si e mai sigur asa, ti-o tratezi singur ridicandu-te putin cate putin cu fata spre Cer… Abia atunci realizezi ca El a fost mereu cu tine… 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    • Da, Florina! Din păcate sunt mulţi. Important e să găsească în ei puterea de a ridica privirea şi de a merge mai departe. Vorbesc de cei care se simt singuri în aceste momente în căsuţele lor. Nu vorbesc despre boală. E mult prea delicat şi nu pot aborda subiectul ăsta.
      O zi frumoasă îţi doresc! Ai grijă de tine.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Mda, izolarea de tine în tine seamănă mult a depresie. Sper că izolarea reală, nu ne va transforma în ființe antisociale și mai ales sper să nu dureze într-atât încât să ne afecteze psihicul. Încerc să depășesc momentul glumind, dar am fost nevoită să anulez tot ce era programat luna asta.

    Apreciat de 3 persoane

  3. Suzana zice:

    Oare cat de ciudati sunt oamenii care se simt asa cum ai spus? Poate ca este genul de incercare care te face sa descoperi singuratatile din noi si prieteniile de langa noi. Daca nici acum, este cumva ceva incurabil!
    Poate ca va tine atata timp cat vom face descoperirile care ne trebuie…
    Numai bine, draga Potecuta, fara tristeti, fara suspine, fara… orice e rau!

    Apreciat de 2 persoane

  4. ane zice:

    Selecție naturală, cine rezistă merge mai departe.

    Apreciat de 2 persoane

  5. Diana zice:

    Cine mai aude azi suspine? Cati le auzeau… inainte?
    Izolarea in propria casa cred ca n-ar trebui inteleasa ca inchisoare, dar multi o inteleg astfel pentru ca sunt obligati sa o faca, si nu pentru ca au ales. Izolarea aceasta apropie membrii familiei (sau ii va desparti pentru totdeauna); izolarea, restrictiile ne aduc un fel de ragaz, un timp numai bun pentru meditatie… Alergam ca zapacitii de dimineata pana seara si nici nu observam ca, uneori, suntem singuri chiar si in multime… nu ne dam seama ca am putea ajunge la un capat si sa ne intrebam „si cu asta, ce-am facut”? Vorba lui Esenin: „te-am trait sau te-am visat, doar, viata?”
    Imi place mult ceea ce ai scris. E tema de meditatie. 🙂
    Sanatate iti doresc, Potecuta draga!

    Apreciat de 3 persoane

    • Ce frumos ai spus, Diana! Dar câţi pricep?
      Primesc veşti care mă supără, mă dezamăgesc şi mă enervează în acelaşi timp. Oameni întorşi din ţări cu risc mare, puşi în izolare, merg liniştiţi prin magazine, pe străzi, peste tot. „Că, bă, io-s prost să stau în casă?” Nu-mi place să o zic, dar da, eşti foarte-foarte prost.
      Scuze, draga mea. Dar mă dezgustă tot ce văd şi aud zilele astea.
      E minunat tot ce ai scris! Şi da, poate fi un moment excelent de apropiere şi de cunoaştere de sine. Nu e închisoare, sigur că nu. Of…
      Te îmbrăţişez! Numai şi numai bine îţi doresc şi îţi mulţumesc mult!

      Apreciat de 1 persoană

  6. condeiblog zice:

    Uneori mă provoci să vorbesc mult în comentarii. Alteori însă îmi provoci tăceri. Dar tăceri din acelea dintr-o sală de spectacol, în care muzica este interpretată de doruri iar coregrafia de reverii. Acum, după lectura textului m-am trezit că suspin. M-ai molipsit draga mea… „Sigh” îi zice în engleză, nu am știut până acum, dar m-am pregătit pentru cazul în care voi fi întrebat de ăștia de la intervenții ce simptome mai am în afară de respirația întretăiată.

    Apreciat de 4 persoane

    • Doamne, cum aş putea eu răspunde să nu stric ceva din frumuseţea acestui comentariu? Că de multe ori îmi provocaţi tăceri şi emoţii pe care nu le prea ştiu gestiona…
      Singurul simptom să vă fie câte un nod în gât de la o emoţie pozitivă. Şi atât. Da? 🙂
      Vă mulţumesc mult!

      Apreciat de 1 persoană

  7. Iosif zice:

    E bine azi la izolare, sa poti sa-i cânti lui Dumnezeu, sa-I multumesti de orice stare, când nu ai mâinile legate si fara lanturi la picioare… Aceasta izolare este cea mai mare binecuvântare, deoarece are posibilitatea fiecare, sa-si cerceteze si analizeze starile interioare, privind în propria gradina cu rabdare, daca vreodata-n viata a rasadit un pom sau macar o infima, neânsemnata samânta de floare, care sa înfrumuseteze si sa parfumeze Sufletele aflate în încercare, ce suspina si privesc mereu spre cer, cerând si implorându-I Domnului îndurare, pe potecile întortocheate si nepatrunse a labirintului pustiu din vale…;)

    Love Has A Name‘ Jesus Culture

    Apreciat de 1 persoană

  8. ecoarta zice:

    …nici singură cu mine nu mai sunt singură!…dacă eşti cu tine, adică tu cu tine, ai cu cine vorbi…se cheamă că nu vorbeşti singur…sigur că trebuie revizuită sintagma: vorbește singur! Acum m-am dumirit: eu nu vorbesc singură, ci cu mine! Mulțumesc!

    Apreciat de 3 persoane

    • Am împrumutat de la mama o vorbă şi ţi-o spun numai ţie, ştiu că tu nu o iei ca pe o laudă exagerată: „sunt atât de inteligentă şi simpatică încât nu mă pot plictisi niciodată cu mine” 😀
      Deci bun venit în gaşcă, ştiu că şi tu ai multe să-ţi spui! 😉
      Te îmbrăţişez, draga mea!

      Apreciat de 2 persoane

  9. Mishuk zice:

    încearcă cu o prăjitură cu blat subțire, cremă de care vrei tu și multe, multe fructe de pădure… după care un ceai de mușețel. nu vindecă suflete, dar bucură stomacul. e recomandat și statul în pat cu pătura peste cap și ochii închiși. nici asta nu curăță inima de neliniște, dar ajută să-și facă glasul auzit și mamă, mamă! ce filme îți face-n cap… nu sunt eu sfetnic la curtea lui vodă, doar că… nu pot să tac, citind!

    Apreciat de 2 persoane

    • Mishuk, îţi mulţumesc mult pentru grijă. Eu sunt bine, foarte bine chiar, ţinând cont de contextul în care ne aflăm.
      Deocamdată, nici izolată nu sunt şi mă refer la izolarea aia în care au intrat oamenii deşi nu-s suspecţi. La mine la muncă e foarte puţină lume deci nu ne încadrăm în categoria instituţiilor mari. Drumul nu presupune navetă deci nu iau contact cu lume multă. Dar dacă va fi cazul, găsim o soluţie şi voi munci de acasă. Zău că nu m-aş supăra.
      Şi nu sunt nici izolată-n mine. Chiar sunt bine. Dar reţeta ta sună bine-bine. Pot renunţa la ceai? Te rooog! 🙄 Şi înlocuiesc cu cafea. Sau vin 😀
      Mulţumesc încă o dată!

      Apreciază

  10. Bine-venită această eliberare, în perioada în care mulți se simt prizonieri la domiciliu sau în vreun alt loc. Știu și eu cum a fost când suspinam în singurătate, până am reușit să-mi găsesc nemărginirea, indiferent unde eram. Oricare din noi o poate face, cu ceva răbdare și introspecție, ca un exercițiu de viață pe care l-au neglijat până acum.

    Apreciat de 2 persoane

  11. anasylvi zice:

    Cineva se poate simti mai singur in mijlocul unei familii numeroase decat daca ar fi sus in varf de munte. Daca nu esti cat de cat impacat cu tine insuti te simti singur oriunde, oricand. In acelasi timp, nu suntem niciodata singuri, dar trebuie sa ajungem sa percepem acest lucru.

    Apreciat de 1 persoană

  12. Ella zice:

    Potecut, am trecut doar sa te îmbratisez!
    Nu vreau sa intru în discutii pentru ca … nu vreau!
    Fii prudenta te rog si ai grija de tine!

    Apreciază

    • Te îmbrăţişez şi eu, Ella!
      Postarea nu are nimic controversat în ea, nu există discuţii. Dar respect fiecare alegere 😉
      Îţi mulţumesc frumos!
      Prudentă înseamnă să respect regulile, nu? Dacă ţi-aş arăta geanta… stoc de dezinfectant am în ea 😀
      Zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciază

  13. Ana May zice:

    Cu suspin, mai mult sau mai puțin, o să depășim și perioada asta virusată, cu bine și cu alte lectii învățate!
    Sănătate, liniște și vești bune! 🤗😘💖

    Apreciază

  14. Și depresia e o boala, dar acum parca parca se pierde înăbușită de toate discuțiile legate de covid19.. pana mai ieri era boala secolului, acum oamenii au uitat complet de ea.. sper ca mulți sa își revină din ambele boli cât mai repede și învețe sa se bucure de viața și de lume.. e așa vie acum natura primăvara

    Apreciază

    • Sperăm, Gia! Mai e o „boală” care nu cred că va trece, din păcate: nepăsarea. Aia e tare periculoasă în toate formele ei. Cu atât mai mult acum. Şi inconştienţa unora care se cred eminenţele cenuşii ale planetei. Astea două fac din păcate multe victime…
      Da, primăvara îşi face de cap, să nu uităm de ea, ar fi păcat.
      Îţi doresc o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

  15. Amalia zice:

    Unii abia așteaptă să stea puțin izolați, ca să se mai îngrijească și de suspinele lor. Dar mai sunt și cei care nu pot sub nicio formă să stea singuri, fără socializare. Cele două categorii de oameni, niciodată nu se vor înțelege unii pe alții.

    Apreciază

  16. Mă abțin de la pupici! Ești adorabilă!

    Apreciază

  17. Floare de mai zice:

    De puțină privire în noi e nevoie,poate,iar timpul ăsta forțat ne dă acest prilej,că prea eram”pe repede înainte”,alergând către….nimic.Abia acum vedem că nu ne folosesc lucrurile materiale,tot ce am”adunat”,esențial e să fim bine,iar pentru asta noi ne suntem cei mai de ajutor,dacă nu ne ducem înadins către locurile unde putem lua boala.
    În ceea ce privește singurătatea cu adevărat,am trăit-o atât de crunt cât să o țin minte şi acum,pe 14 august 2002,de ziua mea,când n-a avut cine să îmi spună La mulți ani, fiindcă nici nu cred că mai avea cineva chef să îşi aducă aminte,bunica mea era foarte bolnavă,operată,la spital,mama era cu ea,fratele meu era la serviciu.Tata nu mai era.Eu eram acasă,cu toate treburile pe cap,încercând să rezist îngrijorării,că nu erau telefoane ca acum şi nu ştiam nimic de bunica mea,mi-era teamă că s-a întâmplat ceva,cu inima bolnavă de tahicardie sperând să nu facă vreo criză,că nu avea cine să aibă grijă de mine,aşa că speram să meargă pastilele,nici alea multe,că riscam o supradoză…Era atât de pustiu în casă că am dat drumul la tv doar să am iluzia că nu sunt chiar atât de singură pe cât eram de fapt,mă plimbam prin camere şi plângeam,eu aveam doar sufletul”în gât”de frica să nu mi pierd bunica şi un dor imens de tata,nicidecum petrecere,urări,cadouri,de astea.Aniversare de 22 de ani.Anul următor,bunica mea a murit,tot de ziua mea,eu împlineam 23,ea nu avea decât 77.Mai”furase”fix un an de la viață…

    Apreciază

    • Ai foarte mare dreptate, Floare de mai! E poate perioada în care am putea conştientiza ce contează cu adevărat pentru noi toţi…
      Îmi pare tare rău că ai trecut prin acele momente, că la o vârstă atât de fragedă ai simţit singurătatea aia deplină!
      Îţi doresc numai bine!

      Apreciază

  18. Superb scris, Potecuță. Ai atins niște puncte tare sensibile, de care puțini au curajul să vorbească. Bine ai revenit! Bine ai evadat!

    Apreciază

    • Mulşumesc mult, Gaby!
      Uf, nu eu, nu e despre mine, nu am fost prizonieră eu. Eu doar am gândit cum ar fi şi am scris aşa, practic doar imaginând…
      A părut a fi real? Asta-nseamnă că nu am exagerat cu nimic, nu?

      Apreciat de 1 persoană

      • Real, ireal, ai surpris bine stările și dificultățile. Ai pus punctul pe “i” cum se zice. A fi prizonierul(a) singurătății este o luptă cu greu de câștigat, mai ales când se instalează depresia și sora ei, anxietatea, iar cei din jur sunt nepăsători. Chiar mă gândeam că dacă s-ar acorda atât de multă atenție precum pt acest virus și altor dificultăți legate direct sau indirect de sănătate, calitatea vieții ni s-ar îmbunătăți drastic si poate nu am mai vandaliza atât de mult planeta.
        Și nu ai exagerat cu nimic!

        Apreciază

        • Of. Delicat subiect, da. Eu sper totuşi că e mai multă deschidere acum, că s-a înţeles că e o boală şi nu un moft. Sper!
          Mă bucur. Pentru că netrăind astfel de momente, nu ştiu cum e. Şi nici nu am vrut să mă refer la depresie, tocmai din acest motiv.
          Te îmbrăţişez!

          Apreciat de 1 persoană

  19. Alex zice:

    Of, grea temă de meditație! De când cu beleaua asta de virus, oamenii au început (sper!) să realizeze că altele sunt cele cu adevărat importante, decât alergarea nebună după bani și lucruri… Atât de tare s-au stricat lucrurile în lumea asta, încât amintirea vremurilor când oamenii trăiau „altfel”, se bucurau unii de alții, erau generoși și altruiști… pare ceva de poveste. Am ajuns să trăim într-o auto-izolare periculoasă, un egoism distructiv, o viață atât de alienată. Adevărata comuniune cu semenii a fost prea repede înlocuită cu acest surogat al „socializării” virtuale, iar oamenii nu realizează de fapt cât de singuri sunt…
    Numai bine îți doresc și zile fericite, dragă Potecuță!

    ps. Nu mai mă lasă să dau like, WordPress-ul ăsta! Îți spun ca să nu crezi că…. nu mi-a plăcut articolul! 🙂

    Apreciază

    • Din păcate, ai mare dreptate. Eu sper, încă sper, că asta e o trezire şi că vom aprecia mult mai mult tot ce avem, pe toţi cei ce-i avem. Că prea ne credem zmei şi uite că… ceva invizibil ne dă de înţeles că nu prea suntem.
      Să sperăm că ne vom trezi!
      Îţi mulţumesc mult, Alex!
      Ups! Numai la mine? Vezi că şi Amalia se plângea de probleme pe WP-ul ei. Oare face update şi dă rateu din cauza asta?
      Numai bine îţi doresc şi îţi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  20. Nu știu ce să zic, căci știu ce înseamnă să fii singur cu tine, în tine și printre toți și toate. E greu, dar la fel de greu este să ieși din izolarea asta.
    Admir modul în care te inspira cotidianul 🙂

    Apreciază

  21. Cu toţii suntem…puţin izolaţi. De noi.

    Apreciază

  22. Katherine zice:

    Izolare la maxim.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s