Simple… amănunte

Ce faceţi,
sunteţi bine, sănătoşi?
Speriaţi? Sătui de cei speriaţi?
Liniştiţi? Contrariaţi de cei liniştiţi?
Indiferenţi? Urându-i pe indiferenţi?
Nici una, nici alta?
Nici eu.
Nu-i aşa că e o oarecare singurătate
şi-n lipsa asta a unei categorii în care
să te poţi simţi mai puternic,
mai avizat, mai real,
mai oricum, important e să te poţi simţi
cumva?
Şi nu-i aşa că e puţin ciudat când
nu poţi fi nici măcar oricum,
când nu eşti aia, nu eşti cealaltă,
nu eşti acolo, nu eşti nici dincolo,
nu eşti nici aşa, nici aşa,
eşti nicicum şi nicăieri?
Şi eu.

Dar cu sufletul?
Cum vă e cu sufletul?
E bine, sănătos,
liniştit, răzvrătit,
îndorurat, înlăcrimat,
înmiresmat, împrimăvărat?
Şi al meu.
Nu-i aşa că el vă e cumva,
că el îşi găseşte parcă mai uşor
locul în care să stea la adăpost,
chiar dacă asta nu-l face să fie
nici mai frumos, nici mai bun,
nici mai cald, nici mai
nicicum,
pentru că el,
el, sufletul,
poate fi oricum
în timp ce e nicicum,
şi să fie perfect fiind simplu,
el?
Şi nu-i aşa că uneori, doar uneori,
noi ne permitem să fim niciunde şi nicicum
doar pentru că sufletul ne e cumva,
într-o categorie oarecare?

În rest…
în rest,
nimic.
Eu de fapt am vrut doar
să vă spun că s-a înserat,
atât. Doar atât.

Foto