Păi mi-am pus mărţişor în piept, măi…

Nu, nu ca să vrăjesc pe cineva, nici să-l pot avea pe vino-ncoa’, vorba cântecului. Mi-am pus pentru că… nu ştiu altfel. Cum 1 martie m-a prins în pribegie, pe drumuri, ieri am purtat numai o brăţară mărţişor. Dar aseară, mi-am scos plăsuţa de mărţişoare (mda, pe lângă punga cu pungi, am şi plăsuţă cu mărţişoare 😀 ), am golit-o-n mijocul sufrageriei şi m-am pus pe ales. Ăsta da, ăsta nu, ăsta da, ăsta nu. Să ne înţelegem, „ăsta nu” înseamnă flori de plastic care, oricât de frumoase ar fi pe post de mărţişor, nu-s de pus în piept, fiind cam măricele pentru ce înţeleg eu prin „mărţişor”. S-au adunat vreo 5, am ales greu două de purtat azi. M-am consolat cu ideea că mâine iau altul, poimâine altul şi tot aşa. Dar la două n-am putut renunţa. Un hornar şi un ghiocel cu o mămăruţă pe el. Şi cum încă nu-i numai de bluzică sau rochiţă, norocul meu că unul s-a lipit de geacă, altul de rochie, un şnur mai gros de geantă, vreo trei brăţări la mână, na, m-am făcut toată un mărţişor.

Am purtat mărţişoare de când mă ştiu. Şi am iubit perioada asta cam tot de pe atunci. E drept, e şi luna mea, dar nu numai de aia. Emoţia pregătirii mărţişorului pentru mama, pentru bunici, pentru învăţător, că merita să primească şi el sau meritam noi să avem parte de astfel de emoţii, nu ştiu, apoi alegerea celui mai cel pentru cea mai cea profesoară, au lăsat unele dintre cele mai dragi amintiri legate de sărbătoarea asta.
Nu mai spun de micile sau marile indivii urmate de micile sau mai marile drame provocate de mărţişoarele primite de băieţii din şcoală. Ehee, cât le mai analizam, cântăream, comparam. De ce al meu e trifoi şi al colegei e pisicuţă? De ce eu flori albastre şi ea roz? De ce pe al meu a scris ceva şi pe al ei nu? Şi cât ne mai strofocam. Şi cât le mai număram la final de zi. Şi cât de repede le uitam apoi…

Mă încânta oricum toată agitaţia din şcoală-n ziua aia, toată culoarea şi bucuria. Şi, norocoasă fiind, urma şi partea a doua când venea şi mama cu plasa plină şi stăteam ore-ntregi să le desfac, să le aleg, să le admir. Când unul îmi părea că iese din tipare, mă simţeam ca şi cum aş fi tras lozul cel mare. Dar întotdeauna m-au fascinat cele mici. Şi eventual, cele strâns legate de ce ştiam eu despre mărţişor: trifoi, potcoavă, hornar, ghiocel, cheiţă.
Nu uit două mari dezamăgiri pe care, cu mintea şi sufletul de atunci, le-am trăit din plin. Acum le înţeleg altfel, sigur. Dar atunci, deşi n-am arătat, m-au supărat rău.

Prima a fost când eram destul de micuţă, nu mai ştiu câţi ani aveam. Au venit în vizită nişte prieteni de familie. Domnul i-a oferit mamei un mărţişor frumos, în plic, cu felicitare, şi mie mi-a dat o ciocolată şi a zis: asta-i pentru tine, în loc de mărţişor. Sigur că o ciocolată oricând aduce bucurie oricărui copil şi sigur că el a gândit-o bine, intenţia lui a fost de lăudat. Dar eu am simţit atunci că mi s-a făcut o foarte mare nedreptate. Eu nu voiam decât bucăţica aia de tablă, atât. Da, şi acum îmi amintesc.
A doua a venit de la simpatia mea din clasa a 12-a. Dorind probabil să-mi arate că sunt mai importantă decât restul, a comis-o rău, în percepţia mea de atunci. Mi-a adus o chestie de pluş, la mare modă pe atunci, eu chiar făceam colecţie, şi flori. Am simţit că vreau să-l strâng de gât deşi nu sunt agresivă deloc şi sigur, acum voi mă condamnaţi. Că el, săracu’, s-a străduit şi a vrut să-mi arate că merit mai mult decât altele. Da, acum asta aş zice şi eu. Dar atunci nu gândeam aşa. Nu i-am spus, dar mi s-a părut rău, rău de tot. Nu concepeam ideea de „în loc de mărţişor”, „pe post de mărţişor”. Nţ, nu exista aşa ceva. Mărţişorul e mărţişor. Normal să fie mic, că de aia e mărţişor, deci nu-mi trebuie Peleşu’ legat cu şnur.
Vedeţi, nu am uitat deci înseamnă că a fost rău. Sau din contră, dacă aducea mărţişor, mai povesteam acum de el? 😀

Sigur că şi acum, din acest punct de vedere, sunt la fel. Dar acum nu mă mai supăr ca-n liceu, am crescut şi eu, na. Culmea e că acum nu mai primesc ciocolată, primesc mărţişoare pe bune 😀
Şi cum se trimit acum şi din alea virtuale sau gânduri bune şi urări, se primesc la fel de bine, nu se pune problema. Dar dacă e să primesc la modul real, da, unu’ la un leu e mai de apreciat decât ceva foarte scump, în loc de mărţişor. Că se trezeşte copchila aia care-a primit atunci ciocolata şi o buşeşte plânsul 😀

Foto