Când am uitat să pierdem?

Am fost weekendul trecut la un chef cu prelungiri. Adică din ăla care începe azi, se termină mâine, se doarme cum se apucă şi se continuă. După multe ore de muzică la un volum indecent, într-o pană de net care a tăiat youtube-ul şi a făcut să se audă un „ce bine e-n linişte” pe mai multe voci, le-am propus tuturor, în glumă, să jucăm jocul liniştii. Vă amintiţi de el? La grădiniţă îl jucam şi e evident că a fost inventat de cineva cu mult tact pedagogic care ştia că, prin joacă, orice copil face fix ce vrei tu să facă, fără să simtă că-i este impus ceva. Un copil stătea pe un scăunel în faţa celorlaLţi, aşezaţi în semicerc, tot pe scăunele. Cel din faţă trebuia să se uite atent şi, cu semnul specific, făcut cu arătătorul, îl chema spre el pe cel care lui i se părea a fi cel mai cuminte, cel care nu face nici un fel de zgomot. Sigur, de multe ori ne ţineam şi respiraţia când se uita spre noi, numai ca să fim noi cei chemaţi. Nu mişcam, abia clipeam. Cum aprecia el care dintre noi era cel mai cuminte când avea în faţă numai statui, fără nicio diferenţă-ntre ele? În funcţie de simpatii, normal.
Problema era că la fel de liniştiţi trebuia şi să ajungem la el. În cea mai mare linişte. Cum podelele erau vechi, nici mersul ăla cu călcâiul dreptului pus în faţa vârfului piciorului stâng nu ne ajuta. Asta-nsemna că ne întorceam la loc. Fără să scoatem nici măcar un of. Auzeam şi noi scârţâitul podelei, ştiam că regula fusese-ncălcată. Ne supăram. Pe noi, că am fi putut mai mult, am fi putut fi mai atenţi. Şi pe podele, că nu ţineau cu noi. Dar atât. Ştiam că se şi pierde, ca la orice joc. Şi ştiam să pierdem.

Dar am crescut. Şi am ajuns să ne jucăm „scunsa”. Avem reguli: nu e voie să te ascunzi în casă, nu e voie să stai în spatele celui care numără, nu e voie ca cel care numără să întoarcă în vreo parte capul în timp ce numără. Ne doream să găsim cele mai bune ascunzători, să nu fim găsiţi şi astfel, să fim câştigători. Ne doream şi să-i găsim repede pe ceilalţi, să fim câştigători. Era important să câştigăm. Azi. Chiar dacă mâine pierdeam. Şi nu ne supăram când pierdeam. Era totul clar: m-a găsit, rămân să număr.
La fel era la toate celelalte jocuri cu reguli, jocuri care presupuneau că este desemnat câştigător cel care ajunge primul, adună cele mai multe puncte, ghiceşte primul un cuvânt etc. Încă ştiam să pierdem.

Dar am crescut. Şi am început să ne jucăm flori, fete şi băieţi. Şi a început să-şi facă loc subiectivismul şi am început să învăţăm să-l folosim şi, mai ales, să-i bănuim şi acuzăm pe ceilalţi că-l folosesc. Dacă ne doream un anume partener lângă care să mergem mai departe de ceilalţi, să ne şoptim diverse, ca să ghicească, puneam numele, floarea, culoarea despre care ştiam sigur că e pe gustul lui sau a ei. Nu mă refer ca fetele să-i aleagă pe băieţi sau invers, era mai mult între prietene asta. Voiai cu „cea mai bună prietenă”, la culori puneai galben. Ea ştia că tu eşti, mergeai la sigur. Ne supăram. Nu protestam, dar mai răbufneam că „nu e corect, voi sunteţi surori, ea ştie ce îţi place, e normal”. Dar nu ne certam. Era un joc, încă ştiam ce înseamnă un joc. Nici miza nu era mare deşi, pe atunci, să ghiceşti fix numele ales de simpatia ta putea însemna mai mult decât mai putem înţelege acum.

Dar am crescut. În şcoală am învăţat că poleiala poate conta mai mult decât restul. Nu şcoala ne-a învăţat asta, noi ne-am învăţat singuri. Şi dureros, uneori. Se comparau lucrările de control, se numărau greşelile şi se striga că nu e corect.
S-a întâmplat. Eram în liceu şi nu voi uita episodul. O colegă, mai rebelă de fel, a luat lucrarea ei cu 8 şi lucrarea colegei cu 9 şi s-a dus la catedră. „De ce eu am mai puţin, ea are mai multe greşeli ca mine?”. Profesoara, calmă, a încercat să îi explice că unele greşeli sunt mai mari şi că nu numărul lor contează, că „grşit” e greşit şi a fost corectat deci se numără, dar „a-m greşit”, deşi e o singură greşeală, e mai mare decât prima deci se depunctează mai mult. Era susţinută şi de colega cu nota mai mare.
Degeaba, colega o ţinea pe a ei că profesoara a fost subiectivă. Şi atunci, vizibil iritată, profesoara a zis „fetelor, pentru voi contează nota şi atât, nu vreţi să învăţaţi din greşeli, nu vă interesează unde aţi greşit, nu vreţi să vă explic ce e greşit? Vreţi 10, asta e singura problemă? Poftiţi 10. Şi le-a trecut atunci, pe loc, câte un 10 în catalog. Culmea, nu s-au simţit mai bine.
Frumoasă lecţie! Mă întreb ce le face acum 10-le ăla? E îngălbenit într-un catalog uitat de timp. Începeam să uităm să pierdem.

Dar am crescut. Şi am început să ne jucăm de-a viaţa. Şi uneori, cu viaţa, luând-o prea în serios. Am început să vrem să ne înţelegem. Pentru asta, avem nevoie de „ochii celorlalţi”, să ştim cum ne văd ei, cum ne înţeleg ei. Şi ar face bine să vadă aşa cum vrem noi. Sau doar am început să învăţăm să fim în competiţie. Cu noi, cu alţii. Cu totul din jur. Sau cu nimicul din el. Nu mai există reguli atât de clare, uneori nu există nicio regulă.
Ne amăgim uneori că o facem pentru noi. Să ştim cât suntem de frumoşi, de puternici, de rapizi, de inteligenţi, de îndemânatici, de talentaţi în diverse. Pentru asta şi doar pentru asta. Nu pentru a câştiga. Sigur, dacă vine la pachet şi un loc 1, un premiu, o coroniţă, e şi mai bine. Dar nu asta contează, nu pentru asta. Asta ne spunem. Şi o spunem altora.
Ne prezentăm în faţa altora spunând că ne-ar ajuta foarte mult părerea lor. Participăm la concursuri, la teste, la simulări de viaţă. E foarte bine că o facem. E indicat chiar. Dar miza e enormă, mai ales când nu o recunoaştem. Trebuie să fim conştienţi de puterea noastră de a accepta orice părere. Şi asta poate fi o povară mult prea greu de suportat.
Putem arăta juriului un desen care reprezintă un copac cu două picioare, pentru că asta am simţit, asta am văzut noi, asta am înţeles, şi îi putem cere să ne spună ce crede, minţindu-ne că părerea lor ne va fi de folos. Unii vor spune că e o prostie. Şi vor avea dreptate. Alţii vor spune că e o capodoperă. Şi vor avea dreptate. Alţii vor râde şi vor spune să nu mai desenăm niciodată. Şi vor avea dreptate. Dar când toţi au dreptate, de cine ţinem cont? Ei, abia aici intervine răscrucea. Ce facem cu părerea lor? Sau din părerea lor? E vital să ştim să folosim o laudă, la fel de vital fiind şi să ştim ce să facem cu o critică. Dar să nu cădem în braţele niciuneia. Să nu ne îngenuncheze critica, să nu ne facă să renunţăm, dacă noi credem în noi. Dar nici să nu ne punem singuri laurii pe cap.

Problema însă stă-n faptul că crescând, am învăţat că podelele scârţâie, oricât de atenţi am fi, că uneori se mai aleg câştigătorii unui joc şi-n funcţie de simpatii şi că cel pe care l-am rugat să ne corecteze lucrarea poate fi părtinitor şi merită să strigăm asta-n gura mare, chiar dacă ni se explică punctual unde am greşit. Şi cel mai grav e că am uitat să pierdem. Oricât de simplu ar fi un joc. Oricât de lipsit de orice miză.
Când suntem pe primul loc, ne cresc aripi că suntem cei mai buni şi că cineva ne-a apreciat valoarea. E despre noi. Când îl pierdem, căutăm vinovaţi. În afara noastră. În ceilalţi. Care n-au habar. Care-s inculţi. Care n-au simţ estetic. Sau care sigur au trişat pe undeva. Nu mai e despre noi. Nu ne interesează unde am greşit, noi nu greşim, nu avem ce învăţa din asta. Ei. Din cauza lor. Şi asta nu mai are legătură cu competitivitatea. Nici cu ambiţia.

Şi cel mai trist dintre toate astea e că din punctul ăsta… nu se mai poate creşte.

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

69 de răspunsuri la Când am uitat să pierdem?

  1. Când e atât de adevărat tot ce ai scris, eu nu mai pot spune nimic. As vrea doar sa înțeleagă mai mulți ca a pierde nu e totdeauna ceva rău. Dacă înțelegi de fapt din ce cauza ai pierdut.
    O seara frumoasa, Potecut!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Emilia WONC zice:

    Mi-am amintit cum odată i-am zis mamei: Parcă eram mică și totul era așa de frumos, iar la un moment dat, pe neprins de veste, m-am pomenit mare și nu mai e nimic din ce a fost…

    Apreciat de 4 persoane

  3. Issabela zice:

    Eu cred așa, nu c-am uitat neapărat să pierdem, dar „copilul din noi” care se bucură probabil la orice competiție ivită în calea lui ca un copil ia apoi cursa ca un adult și probabil iese un amalgam de „copil” și maturitate greu de controlat emoțional. Cred că-ți trebuie multă maturitate ca să te bucuri ca un copil de orice joc al vieții.
    Nu știu cît de clară am fost… :)) am o idee-n cap, se lasă mai greu expusă 🙂

    Apreciat de 4 persoane

  4. Diana zice:

    Imi place mult exemplul despre desenul cu un copac cu doua picioare si trei pareri total diferite. 🙂 Cred ca e esential sa intelegem ca nu putem castiga in fața oricui, nu putem fi buni in toate, dar sa continuam sa credem in noi si sa continuam, eventual, sa fortam anumite limite proprii.
    Ai scris (din nou!) pe sufletul meu. 🙂
    Seara frumoasa iti doresc, Potecuta draga!

    Apreciat de 4 persoane

    • Da, da, da! Exact despre asta e. Şi concluzia ta e minunată! E foarte important e continuăm să credem în noi şi să învăţăm ceva din acel loc 1 pierdut. Dar pentru a fi în avantajul nostru asta, e foarte important să nu mergem pe ideea că cei care au decis să nu câştigăm sunt bătuţi în cap şi de aia. Nu că poate nu am fost noi chiar ce trebuia să fim, ei sunt de vină…
      Îţi mulţumesc mult de tot, Diana!
      Să ai o zi minunată!

      Apreciat de 3 persoane

    • CARMEN zice:

      Diana draga, exact asa am vrut sa ma exprim si eu, mi ai luat o inainte 😉
      Potecuta scrie „pe sufletul” multora, de aceea este atat de indragita in blogosfera.

      pupici si imbratisari, un weekend minunat va doresc. 🤗

      Apreciat de 2 persoane

  5. Diana zice:

    Am uitat sa incerc un raspuns la intrebare! :))
    Cred ca am uitat sa pierdem in momentul in care a inceput sa ni se spuna ca trebuie sa fim cei mai buni intre cei mai buni, ca lumea e formata din invingatori si invinsi… 🙂 Asta se intampla, in general, din primele clase de scoala. Unii cred asta si uita ce inseamna sa piarda cu stil. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  6. Suzana zice:

    Draga Potecuta, incep cu a spune ca ideile prezentate sunt excelent expuse.
    Si, in propria statistica, concluzia este ca foarte putini oameni stiu sa piarda intr-un mod decent si mai putini folosesc situatia drept combustibil pentru un nou pas. De ce asa? Pentru ca de la Darwin citire, cica viata este o competitie castigata doar de catre cei puternici. Nu am crezut vreodata aceasta idee desi inca este bagata pe gat. Este adevarat ca ideile principale par sa se nuanteze, dar acestea inca nu au ajuns in cartile de scoala. Prin urmare efectele se vor perpetua mult timp.
    Mereu mi-am spus in scoala ca este important sa inteleg ce invat si nu neaparat sa iau o nota maxima. Iar daca este sa vorbesc despre o competitie, cred ca cea mai importanta este ideea ca zi de zi sa devenim mai buni decat ziua precedenta! 🙂

    Multumesc mult! Stiam eu ca vei avea un text extrem de interesant!
    Un weekend minunat!

    Apreciat de 2 persoane

    • Ce frumos ai spus, Suzana! Da, asta e ideea şi asta ar trebui să fie partea care să ne intereseze. Să încercăm să fim noi mai buni ca noi. Şi atât.
      Mă miră foarte tare multe dintre reacţiile strârnite de lucruri care până la urmă nu-s definitorii. Că sigur, un examen contează mult mai mult. Dar uite, până şi la nişte lucruri din astea mărunţele, făcute pentru relaxare şi distracţie, avem câteodată un mod extrem de ciudat de a răbufini şi de a-i lovi pe toţi cei din jur.
      Ne-am pierdut mult din frumuseţea cu care odată ştiam să ne jucăm…
      Mulţumesc tare mult, draga mea! Weekend frumos îţi doresc şi eu!

      Apreciat de 1 persoană

  7. Zuzu zice:

    Pentru ca orgoliul nostru e prea mare…

    Apreciază

  8. ina02s zice:

    Potecuță faci ce faci și iar ne stârnești.
    Probabil așa suntem instinctual construiți sa fim câștigători. Îmi amintesc un film cu evoluția umană, și un el din pestera, îmbrăcat cu o blană, da in cap, cu un par altuia, pentru o ea. Și în lumea animală, haita îl mănâncă sau îl goneste pe cel vunerabil. Premiu, în mâncare si nu numai, îl primește tot șeful haitei.
    Acum, ce sa zic evolutia, educația spun și-i dovedit, că nu trebuie sa fii primul in toate. Dar instinctul primar spune altceva. Vrem sa fim adulați, ovaționați, felicitati, nu??
    Dar, atenienii și jocurile olimpice, sportive, ne învață să-l felicitam și pe cel ce pierde. In istorie rămâne totuși câștigătorul.
    Ufff, complicat. Si dacă mă gândesc că poți și „aranja” copilărește, complet inocent câștigătorul ecuațiile se schimba.
    Și mă uit în jur și mă întreb unde-i etalonul, in toate și nu cumva pierdem toți??
    In fine.. greu subiect în Poiana Potecutei (ca a lui Iocan). Gânduri și rânduri mai mult sau mai puțin coerente. O idee am, însă. 🙄
    Seara buna! Pupicii

    Apreciat de 1 persoană

    • Ina, extraordinar exemplul tău şi foarte potrivit, ai subliniat aspecte importante. Însă vezi, uneori acceptăm să ne mai şi jucăm, dincolo de toate lucrurile serioase ale vieţii. Acceptăm un joc, noi îl vrem, nimeni nu ne obligă. E loc de subiectivism, sigur, nu e genul de joc cu cine ajunge primul la finish. Şi-l pierdem. Şi ce facem? Îi facem proşti pe ăia care ne-au jurizat, că noi suntem sclipitori şi ei nişte tâmpiţi. Nu spune asta nişte lucruri despre noi, oare? De ce-am ajuns aşa? Unde ne-am pierdut simţul ăla care odată ne făcea să acceptăm şi o înfrângere?
      Îţi mulţumesc tare mult! Îţi doresc o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

  9. rofstef zice:

    Am vrut să nu mă bag în „jocul” tău, dar mi-am dat seama că este și jocul meu..că și eu am jucat ascunsa, și eu am fost atunci când nu era platforma lui Zuk fără nici o regulă..nici y tube, nici #google, eram de atunci și eu, din vremurile alea cu reguli, dar mi-au plăcut 😳
    Nu știu, parcă aș fi vrut să rămân acolo în lumea aia, dar ce se făceau aceștia care sau născut în cealaltă lume de după 2000.. Ce făceau oare ei fără noi??
    Fără noi ăștia care nu am fost totdeauna cu telefonul pe date mobile, nici măcar cu un mobil. Noi ăștia care știam ce înseamnă un telefon public de perete cu fiså, care îți mânca fisa și nici măcar nu apucai uneori să zici sărumâna la mama că se întrerupea..
    Noi ăștia care avem remi-ul pe tabla de lemn, și simțeam și întorceam tabletele alea cu destiutele noastre.. sau zarul de la table cum se învârtea pe suprafața de lemn, și sunetul ăla inconfundabil care nu se compară cu cel din difuzorul telefonului, nu ?
    Ce se făceau ei fără noi..
    N-am înțeles prea bine, dar eu am văzut aici două lumi și o punte, iar între, o prăpastie mare..
    Trebuie totuși să nu rămânem noi aia în lumea noastră, dar nici ăștia cu lumea lor să nu plece fără noi.. Trebuie să păstrăm „firul” roșu cu grijă și să avem un echilibru, și noi și ei și să învățăm uni de la alții.. Nici noi să nu sfidăm viitorul, nici ei să nu ignore trecutul nostru..
    Avem nevoie de „firul” de legătură fragil, să NU îl rupem..
    Weekend Plăcut Potecuțo!!!

    Apreciază

    • Uaii, Ştef! Sper că doar partea cu jocurile din copilărie ţi-a trezit amintirile despre noi, copii, şi te-a făcut să faci paralele cu cei de azi. Că eu sub nicio formă nu am scris despre nicio prăpastie între noi şi ei. Că nu cred în ea deci nu aş fi avut cum. Adică, sper că nu asta se înţelege din text. 🙄
      E vorba despre noi şi… noi. Despre cum am crescut şi uneori ne ofticăm şi aruncăm noroi asupra celor care nu ne apreciază. Şi nu stăm măcar puţin să înţelegem că un joc e un joc sau un concurs un concurs. Dacă participăm cu o poezie, un desen, un cântec, un proiect şi nu câştigăm, zicem că-s toţi nişte proşti care nu au înţeles opera noastră nepreţuită. Nu stăm să înţelegem că poate undeva era o regulă pe care am încălcat-o. Sau dăm vina pe alţii că nu suntem noi câştigători şi jucăm rolul victimei până la limita penibilului.
      Despre asta e textul, nu despre generaţii şi diferenţe.
      Că nu avem niciun merit că ne-am născut în anii-n care nu era inventat internetul. Absolut niciunul. Ştim ce-i aia telefon cu fise că altul nu exista. Dar asta nu ne face mai nicicum faţă de cei care nu ştiu. E doar trecutul nostru pe care-l iubim, că e al nostru. Că aşa, mă întreb, noi, faţă de străbunicii care-au prins războaie ce suntem? Ei, vezi? 😉
      Weekend frumos îţi doresc şi îţi mulţumesc!

      Apreciat de 2 persoane

      • rofstef zice:

        Ce să fac, acolo m-am dus eu cu gândul, dar îți mulțumesc pentru că mai readus pe „cale”.
        Mi-am dat cu seama că nu am fost prea subiectiv cu tema..
        Ce să zic despre jocuri..?
        Nu știu, eu singurele jocuri care mă enervează și la care nu știu să pierd și pe care le ignor total sunt cele de noroc, pariurile sportive și loteriile la care NU particip, în rest pentru mine ori ce joc, indiferent că sunt clasice sau cu platforme, pentru mine este distracție. Eu unu nu prea regret nimic, tot ce a fost sau va mai veni este un joc, iar câteodată pierd, dar mai și câștig, doar este joc, nu, viața însăși este un joc în care pierdem și câștigăm, important este să rămânem cu „coloana” dreaptă..

        Scuză-mă te rog frumos că am dat-o pe lângă !
        Oricum textul tău a fost super bun.! Un tex în care să ne aducem aminte că în viață mai și pierdem, dar să nu ne pierdem, indiferent că jucăm sau ne jucăm.. Mulțumesc !!!

        Apreciază

        • Ştef, apropo de loto, ştii ce fac eu? Când dau peste ştirea cu numerele care au fost extrase cu o zi în urmă, fără să mă uit, scriu pe o foaie 6 numere şi apoi mă uit la ce-a ieşit. Ştii ce mă enervez când n-am niciun număr şi ce mă bucur când am două sau trei? Deci nu joc decât aşa, ca şi cum aş pune bilet 😀 😀
          Nu-ţi cere scuze! M-am temut că nu m-am făcut înţeleasă.
          Mulţumesc încă o dată şi o zi cu bucurie!

          Apreciat de 2 persoane

  10. ecoarta zice:

    Cred că eu sunt încă copil! Doar pentru că atunci când pierd nu caut vinovați! Întotdeauna am pierdut pe „mâna mea”. Deciziile le-am luat eu şi atunci când am câşigat, dar şi când am pierdut! Oare înțelepciunea când se instalează!?!?

    Apreciat de 1 persoană

  11. În șah se spune că mai mult înveți din partidele pierdute, decât din cele câștigate. Iar șahul este un joc prin care copiii s-ar putea pregăti pentru o viață în care să-și asume greșelile și să suporte consecințele. Un motiv temeinic pentru a fi inclus în materiile de predare.

    Apreciază

  12. castanman zice:

    Când eram tineri, copacii erau mai înalți, dragostea nu se ambala în PET și minciuna o striveam sub călcâie. Ne povesteam viața și ne împrumutam durerile maligne unul altuia, durerile flotante, așa le spuneam râzând, fiecare clipă era un carnaval fără măști iar noi simple gradații ale timpului. Îngeri erau doar cei pictați de Caravaggio, desculți și zdrențăroși, rătăcind prin taverne, iar materia se reducea la cuvintele de neînțeles șoptite după o noapte de dragoste. Știam că poezia nu vindecă nimic și trimiteam lungi cărți poștale, din baie, de la ceașca de ceai, de la băcănie, din tramvai, de la policlinică, scrisori către niciunde, doar pentru a vedea dacă pământul e rotund. Eram datori vânduți timpului și într-o zi am început să ne grăbim. În registrele contabile e ziua când am vândut liniștea.

    Apreciat de 3 persoane

    • Ne facem vinovaţi de toate astea, Castanman. Şi timpul în care aşteptăm sentinţa se scurge printre degete. Dar noi, rătăciţi prin propriile vieţi, naivii încă frumoşi dintr-o scenetă absurdă, râdem şi ne spunem că-i nisip adus de vânt dintr-un mal orfan de mare. Ne apucăm să-i scrijelim perfecţiunea, scriindu-ne numele cu mâinile goale. Ne aşezăm apoi deasupra lui, să nu ni-l spulbere vântul, ploaia, visul… şi numim asta viaţă.

      Apreciat de 1 persoană

  13. Ella zice:

    Invatatoarea baiatuluimeu celmic avea alt „joc”! Vorbea încet cand în clasa era harmalaie … Apoi punea o întrebare … cine stia raspunsul primea un calificativ bun cine nu …
    Si uite asa la ea în clasa era liniste … Cu acest joc cred ca era un fel de „juma-juma” … unii pierdeau alti castigau … Asta e!
    Iti doresc un weekend placut!

    P.S Imi place comentariul lui „castanman”! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  14. Iosif zice:

    Paradoxala, magica, magnifica si suverana fiinta pamânteasca numita Om, în evolutia tainica de la minus infinit spre plus infinit, de la începutul perceperii fiintei pân’ la mormânt…din gândul pur si simplu la gândul luminos desavârsit si sfânt, parcurge vai si dealuri, pustiu arid lipsit de viata, prin marea-nvolburata, prin ploaie si prin ceatza, luptând cu sine însusi etern nemultumit, uitând copilaria, simbolul din CuVânt, luptându-se cu cu Viatza cu palmele în vânt, spre moarte, nefiinta, continuu alergând…atras de-o energie mai tare decât moartea, nicicând nu întelege ce’nseamna …*LIBERTATEA*.
    Un weekend minunat, adevarat, cu liniste si pace binecuvântat, draga Potecuta !

    Apreciază

  15. Alex zice:

    Ce articol frumos! Cum ai parcurs pe rând etapele vieții unui om, subliniind mai ales anii copilăriei, cu jocurile care ne-au bucurat atât de mult. Pentru că da, și jocurile sunt un fel de „școală a vieții” . Înveți să respecți reguli, să faci strategii, să alegi dintre mai multe variante, să lupți pentru ca să câștigi și să știi să și pierzi…. uneori. Dar dacă în copilărie eram mult mai maleabili la toate acestea, odată cu vârsta ne transformăm în niște indivizi cam rigizi și puțin toleranți, mai ales atunci când mai și pierdem..
    Mi-a plăcut cel mai mult fraza finală: ajungem în acel punct în care nu mai putem crește… Și aceasta este cea mai dureroasă constatare, pentru fiecare….
    Numai bine, dragă Potecuță. Sunt minunate temele pe care le abordezi, căci așa frumos reușești tu să faci încât să ne regăsim în fiecare dintre ele.
    Iți doresc un sfârșit de săptămână minunat! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc foarte, foarte mult, Alex! Mă bucur mult că ţi-a plăcut şi că te-ai regăsit în rândurile mele!
      Da, din păcate, se pare că, crescând, ne pierdem uşurinţa cu care odată acceptam şi un joc pierdut. Acum luăm totul prea în serios, ne luăm pe noi prea în serios şi asta nu e întotdeauna o calitate.
      Săptămână frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  16. Floare de mai zice:

    Ne-ar trebui cineva să ne explice de mici că în viață nu se câştigă întotdeauna,că trebuie să mai acceptăm şi pierderea,dar ce facem când totuşi pierdem pe nedrept,că intervine părtinirea ,”nepotismul”?.Şi în ziua de azi se cam practică…De”înghițit”e cam greu,cum să facem,sunt două extreme,să zicem că acceptăm că se mai şi pierde,dar,cu nedreptatea cum rezolvăm ?.Grea dilemă….

    Apreciat de 1 persoană

    • Sigur că atunci când intervine nedreptatea evidentă e mai complicat. Dar eu vorbeam de cazurile astea simple care nu presupun niciun fel de intervenţie. Un joc, un concurs mic. În care nu e loc de pile sau de reguli încălcate. Şi-n care nu ieşim pe primul loc şi ne apucăm să ne certăm cu toată lumea pentru asta…
      Îţi mulţumesc, Floare de mai! O zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciază

      • Floare de mai zice:

        Şi ție,draga mea.Trebuie să nu ne”ofticăm”,aşa cum făceam când eram mici😊,să acceptăm că au fost unii mai buni ca noi şi poate să ne ambiționăm să câştigăm şi noi,cu prima ocazie.

        Apreciat de 1 persoană

  17. Ana May zice:

    Știi cum se spune, că dacă viata iți dă lămâi, pune zahăr și fă limonadă!
    De multe ori, după un timp, am înțeles că pierderile erau de fapt câștiguri și chiar mulțumeam în gând că s-a întâmplat să fie așa, adică ceea ce părea să fie o pierdere să fie, în altă lumină, un prilej de bucurie.
    O duminică frumoasă! 😘

    Apreciază

  18. Diana zice:

    Și eu am trecut prin ceva similar săptămâna aceasta. Bine, nu voi intra în detalii, nu are rost. Ideea e că atunci când participi la un concurs, trebuie să îți asumi faptul că poți ieși și pe locul 2, 3, 4, … n. Nu trebuie să fim duri cu noi, nici cu cei din jur. Dintr-o „pierdere” înveți mai multe decât dintr-un câștig, deci nu știu cine e adevăratul campion. Important e să știi să pierzi frumos, eu am învățat asta, dar alți… în fine.

    Apreciază

  19. Zina zice:

    Indiferent de competiție și de competitori, mi-am văzut mereu de mine însămi, am comparat rezultatele mele de azi cu rezultatele mele de ieri și, întotdeauna, cu obiectivele pe care mi le-am stabilit. Asta m-a făcut puternică și oarecum nepăsătoare la ceea ce au spus, au făcut sau au obținut alții. Cred că le datorez această abordare părinților mei și câtorva dascăli de excepție. Le mulțumesc!
    Ție îți mulțumesc că aduci în discuție asemenea subiecte care ne fac să ne autoexaminăm. Uneori suntem mulțumiți de ceea ce constatăm, alteori nu. Și asta e foarte bine, nemulțumirea ne împinge să devenim mai buni. Măcar să încercăm.
    Duminică frumoasă!

    Apreciază

    • Minunată lecţie, chiar dacă nu a fost prezentată ca o lecţie. Avem de învăţat din asta, cred că e un mod extrem de util de a vedea orice competiţie.
      Şi mă bucură nespus aprecierile! Îţi mulţumesc mult!
      Săptămână frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  20. daurel zice:

    Urmaresc cu interes discutiile.
    Ma raliez conjudeteanului meu Petru Racolta: este vorba de inconfortabila asumare a consecintelor…
    Felicitari pentru articol!

    Apreciază

  21. Amalia zice:

    Sunt curioasa daca articolul l-ai conceput de la inceput ca pe o scara evolutiva sau energia gandurilor tale l-a adus aici. Observatiile tale curg atat de lin si sunt atat de bine imbinate, incat, citindu-l, am avut impresia ca am ascultat o melodie pentru relaxare. Nu cred ca asta ai intentionat, dar starea mea de spirit asa l-a perceput.
    Toate cele bune, Potecuta!

    Apreciază

    • Am avut o singură idee când am început să scriu. Şi restul a curs aşa cum e scris. Deci nu prea ştiu cum s-a scris de fapt.
      Aprecierea ta contează enorm! Îţi mulţumesc mult, Amalia!
      Numai bine îţi doresc şi eu, cu drag!

      Apreciat de 1 persoană

  22. Oazapentrufluturi zice:

    Astazi nu am avut curent si deci nici net toata ziua…parca e hotarat vantul să ne smulgă cu totul…jocul dea mărțișoarele mia umplut ziua cu creații ce le voi purta in martie .Am crescut fara mobil tv cu program redus .Bine iată că mai vin si ,,liniști,,deastea să ne reamintească că nu ne-am robotizat de tot!Mulțumesc Potecută!!!Bravo frumos ai scris!

    Apreciază

  23. tink3rbe11 zice:

    Cu cât au trecut anii și așteptările celorlalți (părinți, frați, bunici, profesori, et) au fost mai mari și mai mari și neapărat trebuia să fii cumva câștigător, a crește a însemnat să nu dezamăgești, să fii mai bun decât x sau y. Competiția.
    Ajunsi mari, realizările și a câștiga mereu a ajuns la un alt nivel, doar că, testele sunt mai dificile și nu le mai corectează profa ci chiar noi, iar noi, avem darul de a ne critica și de a fi mai mereu nemulțumiți de rezultate. Mereu mai mult, mai bine… și a pierde a ajuns o mare dezamăgire.
    Nu mereu câștigi în viata de zi cu zi, important este să înveți ceva din fiecare zi, dar cum suntem obișnuiți mereu să ne plângem… nu învățăm mai nimic.
    Nu este rău în a-ți dori mai mult,mai bine… dar orice urcuș este dificil și mai și derapezi.

    Apreciază

    • Nu e rău deloc să vrem mai mult de la noi, să fim dezamăgiţi când mai dăm câte un rateu. Dar când dăm mereu şi mereu vina pe alţii, ba că-s proşi şi nu ne-au apreciat, ba că-s subiectivi, ba că ălalalt a trişat… vorba ta, nu învăţăm nimic, din contră, ne facem un foarte mare rău. Nouă, în primul rând. Că oricum cei care se comportă aşa nu prea ţin cont de cei din jur.
      Da, ai mare dreptate în tot ce ai spus! Îţi mulţumesc mult!

      Apreciază

  24. Foarte bine scris, Potecuță! Felicitări!

    Apreciază

  25. Cu timpul ne maturizăm și înțelegem că nu ne putem supără pentru lucruri minore. Altele sunt valorile pe care le apreciem. Cum spuneai și tu „dar am crescut”…

    Apreciază

  26. CarmenP zice:

    Nu am uitat, nu am invatat niciodata! Cea mai importanta etapa din viata omului este copilaria, daca nu am invatat atunci, nici nu vom invata vreodata. Totul porneste de la ce am invatat de acasa si se completeaza perfect cu ce am invatat la gradinita/scoala, astfel copilul ajuns la maturitate are empatie, omenie si respect pentru semenii lui indiferent ca sunt sau nu in „competitie”. Desi ne amintim joculetele, ne amintim si colegii rautaciosi, si diferentele de note, si diferentierea care se facea pe simpatii, cum zici. Iar cand cele din urma cataresc prea mult, atunci copilul in timpul joculetelor poate simula perfect acceptarea pierderii insa este prea plin de pierdere si intr-o zi va rabufni, acea zi poate fi in copilarie cand inca se poate schimba mediul si se poate „repara” desi nu era el cel stricat sau ajunge adultul de astazi care nu va ezita sa calce pe oameni pentru a-si atinge scopurile. In alta ordine de idei intr-o lume perfecta cu totii stim sa pierdem, insa nu traim intr-o lume perfecta, vom simula de cele mai multe ori acceptarea pierderii, uneori vom reusi, alteori va depinde de cat de mare este pierderea.

    Apreciază

    • Ai evidenţiat aspecte foarte importante şi sunt chestiuni sensibile. Din copilărie pleacă multe, poate cele mai multe, aşa e. Şi e extrem de importantă „fundaţia” pe care ne-am clădit anii ce-au urmat.
      Cred însă că în momentul în care se adună o gaşcă de adulţi care-şi propun să se joace şi la final unul dintre cei care au pierdut îi jigneşte pe toţi, şi pe cei de pe margine, că sunt bătuţi în cap… e la fel de sensibil şi n-aş defini comportamenul.
      Îţi mulţumesc mult, Carmen!

      Apreciază

      • CarmenP zice:

        Om fara caracter. Trebuie sa fii fericita ca doar v-ati intersectat. Sa convituiesti la serviciu sau acasa cu un asfel de om este o adevarata provocare. Oricum limita dintre o problema de caracter si una patologica este mica spre inexistenta. Cu un astfel de om, coleg de serviciu, am ajuns la Tribunal. Multumesc si eu!

        Apreciază

        • Vai de mine! Îmi pare rău că ai trecut prin asta, cred că e foarte neplăcut!
          Hmm, să ştii că asistând de pe margine la unele conflicte sau la reacţii nepotrivite, m-am tot gândit că pot fi rezultatul unei mari probleme interioare. Încercam să găsesc o scuză, o explicaţie. Nu ştiu însă dacă aş avea înţelepciunea asta dacă aş fi direct implicată. Că na, intervine mecanismul de autoapărare, intervine orgoliul…

          Apreciază

  27. Cât adevar ai putut condensa in câteva rânduri!

    Apreciază

  28. Citind textul tau am rămas cu un gust amar…
    Doamne cât de batrân sunt!
    Mi+am dat seama de asta atunci când citind primeşe rânduri am realizat că nu m+ar prinde cheful acela prelungit. Poate cu 20 de ani în urmă, da….dar acum!
    Uff, cât de bătrân sunt.
    Cât despre esenţa textului. Problema nu este că ne-am rătăcit şi nu mai ştim să preţuim lucrurile simple, adevărata problemă este că nu ştim să le explicăm copiilor noştri cum să o facă ei.

    Apreciază

    • Albert, nu ştiu cât de bătrân eşti sau zici că eşti, dar n-a fost chef de studenţi, dacă acolo te gândeşti. Au fost printre noi şi oameni cu copii studenţi.
      Se pare doar că ne-am găsit nebuni toţi, oameni care au ajuns acolo după orele de muncă şi care s-au bucurat ca nişte copii de toate prostioarele. Mai lipsea să jucăm batistuţa, în rest au fost de toate. Sigur că a doua zi eram praf toţi. Dar nimeni n-a cârâit nimic. De aia e şi gaşca atât de strânsă 😉

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s