Din dilemele Potecuţei

Vă spun din start, ca să fie totul limpede şi ca să am şi o introducere, că altfel n-am, că sunt în stare şi de dileme mai profunde, legate de inversarea polilor, de universalitate sau, şi mai profund de atât, legate de retrogradarea FCSB-ului. Dar nu în seara asta. Acum am una singură şi cum nu pot trece la altele până nu o rezolv pe asta, aştept să mă luminez. E legată de facebook. 😀 Dar pentru că am impresia că s-a înţeles că-s praf cu tot ce înseamnă asta, vreau să zic că nu e doar o impresie. Dar e musai să vă spun că eu nu am facebook numai de acum. Asta ca să înţelegeţi că treaba e şi mai serioasă decât pare. Că una e să ai cont de un an, de când îl am eu pentru blog, şi să nu ştii chestii, alta e să-l ai cam de când a apărut el în ţară şi să nu ştii chestii. Dar cum cred că ştiţi deja, eu nu vreau să par ce nu-s deci sunt sinceră şi vă spun că am cont de mult timp. E drept că nu mai postez pe el, dar la fel de drept e şi că ăsta nu ar trebui să fie un motiv. Nu, aşa sunt eu, e naturală treaba. Ei, interesul meu legat de briz-brizuri s-a oprit la check-in. Fac o paranteză şi vă spun că acel cont a fost făcut cu ocazia unei întâlniri între colegi.

M-a sunat o colegă şi mi-a spus că e musai să fac, că aşa ne găsim, că e mai uşor, că din astea. Am făcut, nu-s spărgător de gaşcă. Şi tare fain a fost. Şi au început să se adune oameni. Nu mai ştiu câţi au fost şi sunt, ştiu că în plina lui desfăşurare, când se numea că-s activă, despre fiecare persoană-n parte ştiam să zic ceva: că e colega de la B, vecina de la 3, mama vecinei de la 1, fratele prietenei de la bunici, prietenul de la bunici… aţi prins ideea. Nu postam zilnic, nu avem decât câteva poze şi postam chestii gen texte mai scurte, dar nu legate de ce făceam eu când postam. Adică nu „beau, fac baie, mănânc, ce cu cine şi de ce”. Aşa înţelegeam eu facebookul ăsta pe atunci: un loc de întâlnire între oameni cu care nu te poţi vedea, că-s departe, şi în care facem schimb de păreri despre diverse. Nu credeam că cineva din lista mea ar putea fi interesat că mi-am luat o geantă nouă. Mno, atât pricepeam eu, nu râdeţi de mine. Şi o perioadă intram zilnic, de la PC, evident, încă era messengerul de la yahoo, nu aveam FB pe telefon, ascundeam fb-ul când venea şeful, vremuri faine, ce să zic.
Şi revin la check-in. Nu am înţeles niciodată de ce se face asta şi cui ajută. Eu ştiam că un check-in se face când, hai să zic, eşti undeva-n concediu şi vrei să zici că eşti în Maldive şi n-ai chef să scrii „sunt în Maldive”. Aşa că faci check-in şi gata. E mai uşor şi e şi mai interesant.

Şi într-o zi, demult, o fostă colegă de muncă a revenit în oraş şi ne-a propus o întâlnire. Eu, ea şi încă două gagici. La o cafenea, în oraş, în ţară, în acest univers. Am intrat, am comandat cafea, am primit-o, şi ea cu încă o amică au scos telefoanele şi au zis: să facem tag şi check. Ce? Să punem că suntem aici. Stai să te pun şi te tine, zice. De ce? Aşa, să se ştie că suntem aici. Repet: de ce? Că aşa se face, când mergi undeva, la un loc public, pui cu link unde eşti. Dar eu nu vreau să se ştie ce fac eu în momentul ăsta şi unde. Mai ales că nu fac nimic special. Beau o cafea, la o cafenea, pe un bulevard. Ce-i special în asta ca să vadă 500 din lista ta, cu 700 din lista ei, cu 134 din lista mea treaba asta?
Mi-a spus: stai, măi, ce ai, că nu te urmăreşte nimeni, lasă ştirile alea horror. Am înlemnit. Adică dacă vrei să bei o cafea fără să afle despre asta o mie de oameni, există doar două motive: ori eşti speriat de bombe, ori ai ceva de ascuns. Whaaat?
Nu vreau să vă spun cât de stupid mi s-a părut, nu vă spun. Dar în momentul ăla mi-a înflorit un gând. Care n-a făcut nimic după ce a apărut. A bubuit în alt moment şi am zis stop. Ajutată fiind de blog, desigur. Şi de diferenţa extraordinară între modurile de abordare. Pe acel cont am câteva grupuri pe care le citesc zilnic, pe unele comentez, dar eu nu mai postez nimic. Şi asta e povestea pe foarte scurt. Deci sunt habarnistă în noutăţi. Nu pun la zid fb-ul, până la urmă ţine de percepţia fiecăruia. A mea e legată de blog, a altuia de FB, e perfect şi e normal să fie aşa.

Aşa că vreau să vă întreb aşa: unii ştiţi că am pagină de like (postarea asta nu e reclamă, că nici nu vă pun link, na, uite aşa, că eu nu scriu advertoriale aci deci nu promovez siteuri aiurea 😀 )
Dar vă rog eu, lămuriţi-mă, explicaţi pe limba unui om care nu pricepe: ce înseamnă reached? Ce înseamnă în dicţionar ştiu. Dar ce înseamnă la fb? Că eu am cică 1952 people follow this şi la o postare am 2,749 people reached, la alta am 993, la alta 230. Adică atâţia au ce? Au citit? Că like nu e. Dar cum au citit atâţia, din distribuiri? Sau la atâta lume a ajuns ea cumva pe perete, fără să însemne că a citit cineva? E ca un fel de views la blog? Eu cred că v-am mai întrebat asta. Dar cred că n-am priceput dacă încă mă macină 😀
Măcar să înţeleg asta dacă „potecuţa is eating ciorbă de varză cu carne at haştag bucătăria mea, acasă” nu voi fi vreodată-n stare să postez, că am ratat treaba cu checkul, după cum v-am spus. Dar chiar asta am mâncat în seara asta. Zău. 😀

Vă mulţumesc foarte mult! Şi da, am mintea hodinită, de aia-mi permit să am dileme din astea 😀
Şi da, cu ocazia lui Maricel mi-am amintit că nu ştiu treaba asta. Că i-am bârfit pe ei şi eu sunt pe lângă subiect. Nu se face aşa ceva, zău. Cum se poate? Îmi pun cenuşă-n cap şi vreau să remediez defecţiunea, de aia depun eforturi aşa de mari.

Foto