Jurnal mai puţin poetic

Azi… o zi-n care, pentru că am promis cuiva ceva (vă voi spune mai jos cui şi ce), am ales să scriu jurnal pentru că altfel nu aş fi avut cum să inserez promisiunea. E ziua aia-n care sunt patru tabere în care s-au împărţit extaziaţi, supăraţi, indiferenţi şi… ceilalţi. Mă miră că încă ne legăm de ziua asta atât de nevinovată. Sunt deci cei care zic da, cei care zic că nu, cei care nu zic nimic, dar râd de ceilalţi cum se luptă-n principii, şi cei pentru care e o zi perfectă, aşa cum e ea, care nu e mai presus de altele, nici mai prejos, şi care e fabuloasă prin faptul că e. Şi cărora nu le pasă de nicio părere. Trăiesc ziua asta fix aşa cum au ei chef, că nu lumea îi învaţă să respire. Fiecare are libertatea să-şi aleagă tabăra din care face parte. Dincolo de astea, e vineri.

Afară… vremea vrea să le facă pe plac tuturor, parcă e echitabil totul, vrea să fie şi ea precum noi, în noi. A fost senin şi a fost soare. A fost cald, aşa, să râdă şi ziua asta, cum râd probabil cei care şi-au împărţit bomboane şi inimioare şi flori şi declaraţii. Le-a plouat celor pe care sărbătoarea-i supără. Şi i-a mângâiat pe cei singuri care, fără niciun motiv, azi s-au simţit şi mai singuri. A fost vânt în rafale şi au fost adieri. Să-şi aleagă fiecare.
Totuşi, de ce-am ajuns să blamăm o zi doar pentru că are o semnificaţie? Ce rău ne face nouă ziua asta pe care, poate, unii au implorat-o cu ultimele puteri? Dar nu ne gândim la asta, de ce s-o facem? Sunt nori acum, au acoperit tot cerul, se va face seară înainte să termin de scris. Va cădea cortina peste încă o zi, vom dormi liniştiţi, mâine o vom lua de la capăt.

Citesc… ştiri despre scandalul Brâncuşi. Tac. E bine. E foarte bine că ne revoltăm, că ne dăm ochii peste cap, că mvai, dar cum? Nu e posibil. Perfect. Suntem doar ţara care-şi respectă cel mai mult valorile. Actorii noştri sunt respectaţi, trăiesc fix ca marii actori de peste hotare, valorile ne sunt la loc de cinste, casele memoriale sunt toate în perfectă stare, operele marilor artişti se vând şi cumpără în ţară, cum se vând şi cumpără la alţii, mai puţin interesaţi de cultură, caserolele de mici în zilele de duminică, oamenii investesc în cultură, editurile pun preţ pe calitate, nu pe gradul de vedetism al autorilor, tinerii scriitori sunt repede promovaţi şi încurajaţi, autorii pot trăi liniştiţi din banii pe cărţi, aşa cum merită, nu ca pe la alţii unde bieţii de ei vin cu bani de acasă şi-s minţiţi în legătură cu numărul de cărţi vândute, noi toţi investim în cultură, e normal să ne revolte că vine o fătucă şi vorbeşte pe limba celor cărora se adresează.

O ţară în care un fost ministru al educaţiei scrie agramat, cu un vocabular de golănaş de cartier, şi nimeni nu se întreabă cum a stat omul ăla cu mâinile pe cel mai important segment al societăţii a luat foc acum că cineva, trezit într-o postură pe care nu o înţelege pe deplin, vorbeşte despre un simbol pe care alţii îşi scrijelesc iniţialele şi nu face nimeni nimic, că nu suntem în stare.
Şi cei care urlă nu-şi pun deloc problema că oameni buni, dar de ce e nevoie să vină un influencer să le spună tinerilor despre Brâncuşi? De ce am ajuns să apelăm la ei că altfel copiii nu prea au de unde să audă? Ce-i greşit în sistemul nostru de învăţământ de copiii noştri învaţă până cad din picioare şi totuşi nu rămân decât cu puţin din ce tocesc acum? Ce nu-i bine de dascălii nu pot face mai nimic, că o nenorocită de programă, făcută de nişte habarnişti, trebuie respectată şi nu rămâne timp de nimic altceva?
Cine poartă vina că tot ce auzim legat de şcoli e despre dascăli filmaţi cu telefoane care costă cât salariul lor pe o lună şi nimic despre copiii noştri olimpici şi nimic despre frumuseţea de care sunt capabili copiii acestei ţări şi nimic despre dascăli care-şi dedică şi timpul de acasă făcând schiţe şi tabele şi proiecte?
Ce-am făcut noi, ca popor, de s-a ajuns aici? Şi atunci?
Nu e timp de întrebări, suntem ocupaţi să ne dăm ochii peste cap.

Mă gândesc… am fost nominalizată la o leapşă. Oaza pentru fluturi m-a invitat să fac trei fapte bune, să le spun şi să dau mai departe. I-am spus, cu ruşine, că trebuie să o refuz, că nu pot scrie despre faptele bune pe care le fac. I-am promis că o dau mai departe, scriindu-vă despre asta. Vă rog eu frumos, daţi o tură la ea! Vă rog! Şi vă mulţumesc! Şi îi mulţumesc ei, că nu s-a supărat că am refuzat-o şi că s-a gândit la mine. Îţi mulţumesc, draga mea!

Ascult… ASTA. Şi-mi dă o stare minunată, sper să vă placă şi vouă! Nu, nu înţeleg ce zice, dar cred că-i de bine 😀

Foto