Filă rătăcită-n jurnal

Azi… ziua aia-n care unii, nu eu, sunt liberi şi se gândesc că ce bine că sunt liberi şi ce nasol că alţii, eu, nu sunt, şi cred că ăia care nu sunt, eu, se gândesc cu ciudă la ăia care sunt, nu eu. Şi e şi ziua-n care alţii se dau mari cunoscători de istorie şi mai ales mari patrioţi şi defilează prin faţa camerelor cu mâna pe inimă şi alţii se miră din faţa televizoarelor şi râd de ăia care habar n-au ce zi e azi şi ţâţâie superior şi dau din cap şi cam atât. În rest, e vineri. Putea fi şi marţi, la fel s-ar fi desfăşurat lucrurile. Ca în orice altă zi în care se sărbătoreşte ceva, orice. Dacă acel ceva e despre ţară, se ascut nişte cuvinte, se lustruiesc altele, şi se aruncă-n lume. Că asta ştim să facem cel mai bine. E bine, da. E vineri şi e bine.

Afară… ca-n orice altă zi, indiferent de importanţa ei, vremea-şi vede de ale ei, netulburată de nimic. Şi de nimeni. Nici măcar de cei ca mine care spun că e totuşi prea cald pentru perioada asta şi că oricât de frumos ar fi cerul ăsta senin, e prea devreme pentru toate astea. Dar mă bucur de ea aşa cum e şi o admir de la fereastră pentru că da, muncesc. Şi azi. Şi ce dacă? 😀

Mă gândesc… am muncit o oră la ceva, nu mai contează la ce. Nu era document, cu ăla ar fi fost simplu. Şi brusc, calculatorului meu i-a venit poftă de o motivaţională şi o schimbare de atitudine, de stil şi de stare, şi s-a schimbat la faţă. Bine, nu brusc-brusc. Înainte s-a făcut negru şi, după câteva secunde, negrul a devenit albastru cu scris alb. Sigur voi ştiţi ce înseamnă asta, eu nu ştiu decât că-i buba mare. Scria ceva cu mulţi de 0 şi alte cifre, cred că era numărul lui de telefon şi încerca să mă seducă cu mesaje de dulce, nu ştiu, n-am citit.
I-am extras politicos sursa din dos şi am aşteptat cu sufletul la gură să mă cruţe. Nu m-a cruţat. S-a aprins, nu mi-a mai zis de dulce, şi-a retras numărul de telefon şi tot ce muncisem până-n momentul zero. Aia e. Nu se poate cu de toate. Ce mai poţi face în cazurile astea? Nu am refăcut nimic, staţi liniştiţi. Sunt eu bleguţă, dar nici în halul ăla.
Am reuşit să nu mă enervez. M-am gândit la câte lucruri degeaba facem degeaba zi de zi, unele mult mai importante care tot degeaba se dovedesc a fi. Aşa că o oră de muncă aproape degeaba… nici că mai conta.

Citesc… printre rânduri şi cuvinte nescrise şi nerostite. Şi-n pauzele dintre ele, acolo unde ar trebui să fie nişte virgule, pun semne ale mirărilor că se tace din ce în ce mai mult şi mai adânc. Şi câte-nţelesuri în toate aceste tăceri fără niciun sens! Fizic, citesc o carte. Nu acum cât scriu. În seara asta o termin şi pe cât de nerăbdătoare sunt să aflu toată povestea, pe atât de rău îmi pare că se termină. Acolo unde femeile sunt regi. N-am crezut că poate fi atât, dar atât de frumoasă. Nu-i voi face recenzie, mi-e imposibil. Eu oricum nu ştiu să scriu recenzii. Dar nici să zic ceva despre ea nu aş putea. E genul de carte care se citeşte şi mai ales se simte. Atât. Şi mulţumesc din toată inima, draga mea! Se ştie ea. Şi dacă vrea, spune. Dacă nu, nu 😉

Ascult… ASTA. Pe modelul să ne veselim puţin. Nu doar pentru că-i vineri, merge-n fiecare zi.

Foto