Făina, simbol al relaţiilor interumane

Povestea din lift, între etaje,  m-a făcut să mă gândesc la faptul că nu ne lipseşte nouă darul comunicării, cât ne lipseşte punctul de plecare, ăla e cel mai greu de depăşit. Că ce să şi vorbeşti cu un om pe care l-ai văzut de două ori înainte sau, şi mai rău, atunci îl vezi pentru prima dată? De obicei, în cele mai fericite cazuri, după salutul politicos şi de protocol, se aduce vorba despre vreme. Ea, vremea, oricât de hulită ar fi, este totuşi un punct generos de la care să începi o conversaţie în orice situaţie, fie că te afli în tren, la coafor, la coadă la pâine sau, în fine, oriunde te afli şi ai chef de vorbă, dar n-ai subiecte. Aşa că merge şi-n lift. Problema e că după salut, tu poţi începe cu „bine că s-a mai încălzit/răcorit, că nu mai rezistam”, că primeşti cel mult un „da, chiar aşa” şi gata. Că poate omul ar mai vrea să zică, dar liftul e deja la etajul tău sau al lui şi aia e, nu poţi sta cu uşa deschisă vorbind despre indicele temperatură/umezeală, oricât de nevorbit ai fi.

Aşa că se pune punct, se urează o zi bună şi zici merci şi pentru atât. Ăsta e dezavantajul liftului. Că dacă se tace, ai impresia că nu mai ajunge unde trebuie, dar dacă se începe orice discuţie, oricât de banală, întrebarea trebuie formulată în aşa fel încât să se răspundă cu da sau nu, că brusc, liftul prinde viteză şi rămâi cu întrebarea-n aer.
Dar asta nu te ajută cu nimic la o a doua întâlnire. Că după un „ce cald e-afară”, „îhî”, nu poţi inoportuna omul cu „şi unde mergi în concediu?”. Nu se poate. Trebuie tot ceva extrem de banal. Şi din banal în banal… durează până se leagă ceva, dacă se leagă. De obicei nu se prea leagă, că nu te vezi zilnic cu acelaşi om şi se răceşte călduţul de la o întâlnire la alta.

Şi totuşi, cândva, era simplu. Chiar dacă erai mutat recent în bloc şi chiar dacă nu-ţi ştiai toţi vecinii, exista un ceva care contribuia la stabilirea rapidă a unei legături, te ajuta să te lipeşti instant de orice vecină şi, mai mult decât atât, îţi dădea motive solide să te vezi şi a doua oară, cât mai repede posibil, adică a doua zi, cel târziu: lingura de făină. Şi paharul de ulei se încadrează aici, numai că ăla nu prea avea loc decât în relaţiile construite înainte, nu prea mergea la prima întâlnire, era puţin forţat, totuşi. Dacă ţineai la imaginea ta, nu cedai aşa uşor, nu te aruncai la ulei.
Scenariul era simplu: ăla micu’ dormea sau făcea ture cu şcoala aia de mers, tu găteai ceva, orice, să zicem… o prăjitură, şi constatai cu stupoare, cum altfel, că nu ai destulă făină. Toată lumea rămânea fără făină atunci. Şi cum cel mai apropiat magazin de tine era departe sau era închis sau era deschis dar era degeaba sau nu era degeaba dar tu nu puteai merge pe motiv de ăla micu’ sau de crema care se arde pe foc, singura variantă rămasă era să mergi din uşă-n uşă, până găseai pe cineva acasă.

Şi de aici era floare la ureche. Că nu puteai numai cu „bună ziua, vecină, vreau şi eu nişte făină”. Bunul simţ, dar mai ales orgoliul, te obliga să spui pentru ce-ţi trebuie. Să se ştie că tu faci ceva şi dacă acel ceva era prăjitură, cu atât mai mult. Spuneai şi ce prăjitură faci, să ştie exact cât voiai tu să ştie despre tine: că are o vecină de toată isprava.
Normal că avea şi normal că îţi dădea, doar nu era să se facă de râs că n-are făină-n casă. Că doar ea era gospodină, nu se face să rămâi, ditamai gospodina, fără făină. Avea. Şi-ţi dădea. Dar până-ţi dădea, te invita-n casă. Şi schimbaţi câteva cuvinte. Şi mulţumeai frumos, spuneai că i-o aduci înapoi cât se poate de repede şi plecai cu punga-n mână sau cu paharul din setul de 6 în care-ţi punea mai mult de o lingură, că nu trebuia să afli despre ea că-i o cotoranţă care se zgârceşte la o lingură.

A doua zi, te prezentai iar la uşa vecinei, cu paharul plin de făină, că tu puneai mai mult decât ţi-a pus ea, să vădă că nu te-a făcut pe tine o lingură de făină, plus o farfurie cu două bucăţi de prăjitură. Că ţi-a ieşit bine şi trebuia să vădă că ţi-a ieşit, că te pricepi. Ar fi ieşit şi fără făina ei, dar aşa s-a întâmplat. Şi asta necesita iar nişte discuţii în prag, că ăla micu’ iar era singur şi nu puteai sta mult.
Gestul tău o umplea pe vecină de bucurie şi de o poftă nebună de a coace şi ea ceva. Nu că trebuia. Dar farfuria aia a ta trebuia adusă-napoi. Şi cine-ar fi îndrăznit să se lase mai prejos, să vină cu farfuria goală? Nu, nu, aşa ceva era de neconceput. Cocea vecina, se prezenta cu farfuria pe care aşeza, de-al naibii, trei bucăţi de prăjitură. Şi eventual mai aducea ceva-n plus. La borcan.
Şi duceai borcanul înapoi şi… deja legătura era creată şi te putea invita să-i vezi covorul persan abia adus. Căci da, au existat vremuri în care un apartament în care trona un persan abia intrat în familie devenea loc de pelerinaj pentru aproape tot blocul. Urma o invitaţie la o noapte de filme la video şi prietenia, de multe ori pe viaţă, era închegată.

Acum stau şi mă întreb: nu-i cam periculos ca atunci când sunt cu cineva-n lift să întreb dacă n-are împrumut o lingură de făină?
Dincolo de faptul că acum e chiar aiurea să n-ai făină sau să nu te duci la magazinul de la parterul blocului să-ţi iei dacă ai nevoie, ai şanse mai mari să te împrieteneşti mai repede cu băieţii de la DIICOT care-ţi vor bate-n uşă dacă cel pe care-l întrebi stă bine cu metaforele.
D’aia zic, în zilele noastre-i mai greu. Făina, bat-o vina…

Foto