Gând pasager între etaje

Zgomotul liftului pus în mişcare e primul care sparge liniştea dintre prea noapte şi aproape zi. Fără să te uiţi la ceas, ştii exact cât e şi ştii şi că în lift e domnul acela înalt care niciodată nu-şi ridică privirea de pe ecranul telefonului. V-aţi intersectat în multe prea dimineţi, când îi întrerupeai coborârea chemând liftul care se oprea la etajul tău după ce-l lua pe el, ştii că şi atunci când salută, tot în ecran priveşte. Uşa se trânteşte grăbit şi se ridică ecoul paşilor târâiţi adormit, apoi din nou zgomotul liftului care urcă să te ia pe tine şi se repetă povestea. Te-ai bucurat în multe dimineţi că era prea ocupat cu telefonul, simţeai că te salvează astfel de tăcerea aia jenantă care se înghesuie între doi străini aflaţi într-un spaţiu atât de mic, când amândoi au impresia că timpul se dilată şi distanţa-ntre etaje la fel.

Când după salut, amândoi se arată interesaţi de tabela aia care arată cifre-n mişcare şi parcă nu se mai face acel 0 salvator care te anunţă că gata, liftul e la parter, evadaţi, ieşiţi din strânsoarea tăcerii forţate, aţi fi avut timp să aflaţi poveşti de viaţă, dar voi aţi umplut vidul ăla căutând un motiv de a nu-l privi pe celălalt, având în acelaşi timp impresia că sunteţi privit de celălalt. Staţi liniştiţi, nu au existat priviri, hai, ieşiţi, salvaţi-vă, ieşiţi în lume, acolo nu vă vede nimeni.
E stânjenitor momentul ăla, mai ales dimineaţa, când unul din doi e încă adormit sau unul din doi nu e dispus să vorbească iar celălalt nu ştie cum să înceapă o conversaţie. Mai bine ca unul din doi să nu fie prezent, să-l salveze astfel şi pe celălalt de el însuşi.

Te gândeşti pentru prima dată că ţi-ar plăcea să existe o doamnă liftieră, oare aşa se numesc? Să se plimbe toată ziua între cele 7 etaje, să culeagă oameni. Ce meserie frumoasă, asta de a aduna oameni de jos, de sus, de şi mai sus, să-i duci de-acasă jos şi de jos acasă. Să împarţi mereu cu cineva pătrăţelul acela şi să nu laşi sub nicio formă tăcerea să dea din coate, să-şi facă loc în spaţiul cât o nucă dar care, când doi din doi tac, se face cât universul de mare şi devine de neatins.
Să fie ea acolo, mereu cu zâmbetul pe buze, să îţi dea bună dimineaţa, să întrebe ce mai face doamna, ce mai face domnul, ce mai face ăla micu’, să nu te întrebe de nimeni dacă ştie că nu ai lăsat pe nimeni dormind sau că despre tine n-a avut pe cine întreba, să te întrebe doar despre tine cum ai dormit, ce ai mai gătit, ce ai mai simţit, şi apoi să-ţi ureze o zi bună şi să-ţi spună că te aşteaptă la întoarcere, să te ducă iar acasă, cu acea cutiuţă aflată mereu în mişcare. Să-i cunoască pe toţi, pe unii chiar şi după numele mic, pe alţii doar după greutatea de pe suflet sau exuberanţa de pe chip. Ea oricum nu face diferenţa. Să te gândeşti dacă nu cumva toţi cei care intră acolo cu ea îşi lasă acolo, lângă ea, din toate câte au pe suflet, prin acel bine, spus cu sufletul răcnind la întrebarea ce mai faci?

Şi te sperii brusc că de la atâta greutate s-ar putea prăbuşi liftul cu tot cu ea şi s-ar preface toate-n praf care se va contopi cu paşii tuturor celor care vor trece pe acolo şi toţi vor duce pe tălpile lor, în casele lor, toate câte înainte n-au fost ale lor şi nici nu le-au bănuit, pentru că n-au privit în jur, pentru că n-au ascultat, că nu i-a interesat, pentru că de fiecare dată, unul din doi a fost prea ocupat sau prea încă adormit, înainte ca uşa să se trântească grăbit şi paşii să se târască spre afară.
Nimeni, în afară de bătrânul poştaş care, deşi nu te-a văzut niciodată, ţi-a reconstruit povestea ca pe un puzzle din mici piese aduse-n timp şi lăsate-n cutia poştală, şi ştie despre tine mai multe decât ştie cel cu care, inevitabil, împarţi în fiecare prea dimineaţă, timp între etaje, într-o cutie cât o nucă.

Foto