Că doar ce-aş fi avut de făcut?

Înainte de orice, trebuie să vă mulţumesc pentru răspunsurile voastre care m-au făcut să cred că da, se poate. Se poate practic orice. În cazul meu, desigur, lăsaţi-mă să-mi savurez succesul şi să fiu egoistă acum, că doar despre mine a fost testul de ieri. Sigur, acum, recitind, îmi dau seama că variantele sunt pe stilul „light”. Dar parcă n-aş fi vrut să văd că mă credeţi în stare să fur ciocolata de la gura vreunui copil sau să mă dezintegrez pe scări cu plase după mine. Nu că n-aş fi, zău că sunt, chiar pot. Dar mi-a fost frică să le pun ca variante, nu ştiu dacă suport chiar tot adevărul. Oricum, apreciez că niciuna dintre variante nu vi s-a părut prea de tot, prea exagerată pentru mine. Asta-nseamnă că mă cunoaşteţi bine, că ştiţi că pentru mine nimic nu ar fi prea mult. Totuşi, n-am ce face, de data asta n-am comis-o rău, că n-am avut timp, nu din alt motiv.

În 23 am muncit până seara, noaptea dintre 23 spre 24 mi-am petrecut-o pe Netflix, în 24 m-am trezit la… mă rog, deci când să fac tâmpenii?
Ideea e că până mi-am băut cafeaua, s-a făcut ora fix. Şi cum contemplam eu mirosurile care veneau de peste tot, de la case de oameni gospodari, m-a luminat un gând că eu n-am aia, n-am aia, n-am aia. Niciun stres, am magazin la parterul blocului, e timp. O oră mai târziu, mi-am zis că parcă totuşi nu mai e timp, că poate nu mai găsesc şi oricum, am de aspirat, de şters praf, de aranjat decoraţiuni, de scris pe blog, de… pfuai, şi cât e ceasul, urgent trebuie să rezolv cu ce am de cumpărat. Şi am plecat.

În mod normal, ce aveam de luat, cu tot cu drum, ar fi durat cam 10 minute, maxim 15 dacă n-ar fi mers liftul. Daaaar, dar.
Ce face românu’ după post? Stai, Potecuţă, încet, nu generaliza că ţi-o iei. Rectific: ce face orice potecuţă după post? Normal, îşi bate joc de ficat, de fiere, splină, rinichi, stomac, aţi prins ideea. Şi nu, nu face drob.
Şi cum de obicei mănânc pâine neagră sau de secară sau integrală, mi-am zis că, lângă o sărmăluţă de la mama, merge o felie de pâine albă, că n-o fi foc. Hai la magazinul ăla la 5 minute de bloc. Hai! Şi m-am dus. Am stat regulamentar la coadă şi când am ajuns în faţă mi-am dat seama că raftul de pâine e gol. Urma să vină maşina de pâine dar eu, gospodină agitată, am zis că nu am timp de stat. Şi am plecat.
Am trecut pe lângă alt magazin de pâine şi m-a izbit o coadă de-am crezut că am intrat într-un portal care m-a dus direct în… în fine, ştiţi voi. N-am întrebat ce se dă, ştiam ce se dă, m-am pus direct la coadă. Deci din proprie iniţiativă, da? Nu că eram în super-hyper-mega-market şi era coadă la casă.
E magazin la care se vinde numai pâine. Dar pâine din aia adevărată, nu bureţi sau şerveţele de pâine, cum se poartă acum. Pâine pe vatră, pâine ca la bunica.
După vreo 5 minute, m-a izbit altceva: ideea că stai să-ntreb dacă nu cumva e numai pe comandă. Că deh, 24, ora… vai di mini cât e ora, era posibil să n-am ce căuta acolo. Am întrebat, au zis că nu, nu cumva, e bine, nu e cu raţie, nu e pe cartelă, nici pe sub mână. Am mulţumit şi am stat.

S-au mai pus după mine o doamnă cu un băiat şi un domn, separat de ei. În faţă aveam vreo 20. A venit un tip, s-a pus în spatele domnului, a stat cuminte cam un minut şi s-a trezit vorbind: cred că aş putea să iau pâinea şi de lângă, dar eu-s născut în ’95 şi n-am prins niciodată coadă la pâine, am chef să văd cum e. Mi-a venit să-i strig „băiete, taci, te linşează stimabilii din faţa ta”. N-am apucat, e clar că l-a călcat pe bătături pe domnul din faţa lui, că s-a schimbat puţin la „uitătură”. Tot tipul a zis aşa, într-o doară, „oare e pâine destulă sau stăm degeaba?”. Şi s-a pornit jihadul, domnul din faţa lui a prins momentul să fie mai bun de Crăciun şi i-a răspuns de am zis că l-a întrebat ce caută în viaţa lui: „aşa şi? Ce dacă nu mai e? Eu nu mă mişc de aici, dacă nu mai e, asta e, plec în altă parte, ce dacă?”. Io ţ-am zâs, am vrut să-i zic. Dar nu i-am zis.
În schimb, m-a prins, aşa cum te prinde în cele mai nepotrivite momente, râsul ăla de om scăpat de la ştiţi voi unde. Măi, nu vă pot explica. Îl vedeam în vitrină pe omul negru şi mă aplecam să râd. Şi nu cunoşteam pe nimeni de acolo, măcar mă făceam că am auzit o glumă, ceva, orice.
Numai buzele mele ştiu câte muşcături şi-au luat, să mă pot opri din râs.

Nu m-am potolit bine, că a început doamna din spatele meu, care şi-a dovedit autoritatea în faţa băiatului ei cu „du-te şi ia-mi carne tocată, să o taie în faţa ta, nu iei gata tocată. Şi clementine. Pui mâna pe ele, să fie moi, cu coajă uşor de desfăcut”, să facă ture până-n uşa magazinului, să se uite prin geam câte pâini mai sunt. Câte mai sunt? Cam 30? 20? Noi câţi suntem? Da, ne-a numărat. S-a gândit că ajung. În magazin era plin de oameni. Dar dacă nu ajung? Să mai stau? Are rost?
Eu ridicam din umeri, zău că îmi era frică să deschid gura, mă apuca iar isteria şi chiar nu era momentul.
S-a mişcat totul extrem de greu. Na, pâinea trebuia feliată, cântărită, pusă-n pungi, nu se plăteşte cu card deci numără, dă rest, din astea.

La un moment dat, după vreo 10 minute, a ieşit din magazin un domn cu vreo 5 plase-n mâini. A fost declicul doamnei: „apăăi aşa, ce face cu atâta pâine, dacă toată lumea cumpără atât, stăm degeaba, nouă nu ne mai ajunge. Nu? Atât se cumpără?”. Spunea astea în dreptul meu, uitându-se la mine. Eu făceam implozie de atâta râs interior, cred că eram curcubeu la faţă. Lăsaţi, doamnă, că ajung, atât am apucat să zic. Dar ce face cu atâta pâine?, insita doamna. Domnul din faţa mea, mai şmecheraş după vorbă, după port, a decretat: o mănâncă, doamnă, doar nu o pune-n brad.
Mno, stai serioasă, potecuţă, dacă mai poţi.
Cireaşa de pe tort a fost când doamna s-a apucat de sondaj printre cei rămaşi la coadă, mai puţini decât la început, ajutată de cei care s-au pus între timp la aceeaşi coadă, cam câte vrem să luăm, să ştie lumea dacă mai stă. Că deja s-au mobilizat oamenii şi care cum ieşea striga bingo cu 15 pâini rămase, 12, 10. M-a întrebat câte vreau să cumpăr şi, cum mă mănâncă şi pe mine limba, că-s berbec, nu-s fluturaş, am zis „mi-e frică să cumpăr mai mult de una”.

15 minute până la primul magazin, cu tot cu stat la coadă degeaba, plus 45 la coada asta, plus încă 10 la magazinul de la bloc, socotiţi voi cât înseamnă cel mult 10 minute acordate iniţial acestei activităţi. Dar măcar n-au fost chiar pierdute, m-am îngrăşat de la atâta râs deci nici nu mai trebuia să cumpăr pâine.
Am aspirat, am şters praf, am scris pe blog. Nu-i destul pentru Ajun? 😀

Foto