Sondaj de opinie

Staţi, staţi, nu e exit-poll, slavă Domnului, am scăpat de alea. Va fi, poate, cea mai scurtă postare. Asta aşa, să demonstrez că pot fi şi foarte scurtă-n exprimare. Că e luni la început şi e grele zilele de luni, nu? Vorbesc mult, când nu trebuie, silabisesc atunci când ar trebui să vorbesc mai mult şi tot aşa. Dar în scris, de obicei, mă întind, ştiu. O recunosc. De asumat, nu e cazul. Că nu fac niciun rău nimănui, nu-i ca şi cum din cauza cârnaţului meu de text nu e loc de autostrăzi în ţara asta. Aşa că nu. Vreau să vă întreb ceva. Sper să reuşesc să fiu concisă. Sper! Nu şi promit 😛
Nu vreau să vorbim la modul general, ar fi prea mult şi prea greu de răspuns dacă ne-am pune-n sute de ipostaze, aţi fi toţi nevoiţi să-mi răspundeţi că… depinde. Şi eu aş rămâne la fel de nedumerită cum sunt şi acum. Nu. Vorbim pe caz concret. Blogul, eu, voi, voi şi alţii. Mă iau pe mine ţap ispăşitor, să fie simplu.

Am crezut că se poartă numai când e vorba de culori politice. Dar am mai văzut şi-n alte situaţii unele reacţii cam tot din zona aia. Şi vreau să înţeleg. Ne place să avem mereu dreptate. E frumos, ştiu. Dar de ce trebuie de cele mai multe ori să le băgăm şi altora pe gât dreptatea noastră, mai ales atunci când acel ceva nu e alb sau negru, nu e calcul matematic, nu se poate măsura, cântări?
Şi, mai ales, de ce trebuie neaparat ca celălalt să fie cumva dacă nu urăşte sau nu apreciază acel ceva pe care îl urâm sau apreciem noi?
Exemplu concret: mie nu-mi place deloc, dar deloc-deloc, orezul cu lapte. Dacă se mai pune şi dulceaţă deasupra, mă scutur cu totul. Nu-mi place şi punct. Atenţie! Nu spun că e rău, că e naşpa, că e nasol. Mie nu-mi place. Mno. Sunt absolut convinsă că pentru mulţi, ăsta e desertul copilăriei şi e un deliciu şi e ceva spectaculos şi e ceva wow.

De ce trebuie să fiu eu „habarnistă” în materie de fineţuri culinare doar pentru că nu-mi place mie ce-ţi place ţie? Sau ce mi-ar da mie dreptul să fac feţe-feţe-n faţa omului care se înfruptă din asta că vai, cum poţi mânca aşa ceva? De ce? De ce să nu acceptăm că ce-i bun pentru mine nu înseamnă că trebuie să fie la fel şi pentru tine?
Nu-mi place mie, nu înseamnă că e rău. Îţi place ţie, nu înseamnă că e bun la modul general şi eu sunt extraterestru că refuz să mănânc aşa ceva. E rău pentru mine, bun pentru tine şi invers. Nu e nimeni cumva în toată treaba asta. Nici lipsit de gust, nici mvai, ce sofisticat. Nu? Greşesc foarte tare?

Nu mă întrebaţi ce-am păţit, cine m-a supărat, cine a zis, ce-a zis. Absolut nimeni, absolut nimic. Dar sunt curioasă de ce avem tendinţa de a ne impune propriile gusturi, de a le considera a fi demne de urmat.
Eu mănânc supa de tăiţei cu pâine de când mă ştiu. Ştiu, da, cine-a mai văzut? Nu mă interesează. La fel cum nu mă interesează ce face altul cu farfuria lui, cu sufletul lui, cu casa lui, cu hainele lui, cu corpul lui.
Totuşi, de ce vrem să impunem altora totul? Mno, numa’ întreb, să înţeleg.
Pe cuvânt că nu-mi place orezul cu lapte. Nici budinca nu-mi place. Nici alea… pastele alea cu nucă. Şi multe altele. Dar nu vorbim numai despre mâncare.
Şi cum spuneam, nu vorbim de puncte de vedere care pot fi demomstrate. Da, merg până-n pânzele albe să mă contrazic cu oricine că azi e luni. Exceptându-i, desigur, pe cei la care deja-i marţi 😀 Dar să-i demonstrez că e urât doar pentru că e luni deşi el insistă că zilele de luni n-au nimic greşit în ele şi să-i spun că-i prost doar pentru că nu crede că lunea e nasol… n-ar fi ceva greşit la mine, oare?

P.S Puteţi râde de mine, eu am râs. Nu ştiu dacă-i cea mai scurtă postare, dar ştiu că e începută pe la ora 11. Acum public. Deci nu vă speriaţi, am realizat şi eu că ziua-i cam la final, nu mai e de ceva timp la început 😀 Taa-daam. Am început bine, e clară treaba 😀

Foto