Discurs fără de glas

Bună seara! Şi acum ar trebui să spun ceva, nu? Orice? Adică pot vorbi despre ce vreau? (Se uită în partea dreaptă unde, din spatele cortinei, bărbatul în costum îi zâmbeşte puţin nedumerit). Suntem şi în direct? Ce prostie! Aaa, pardon. Atunci, bună seara şi celor din faţa televizoarelor. Sau a laptopurilor. Sau a telefoanelor. Mă rog, salutări celor din faţa ecranelor. Sunt printre ei şi cei care nu sunt pe scaunele din primele rânduri, nu? A fost prea frig, aşa-i? Ploua, aşa-i? (Domnul îmbrăcat în costum şi-a şters zâmbetul, acum e doar puţin nedumerit). Da, asta se întâmplă cam peste tot. La teatru, la concerte, la film, la spectacole, oriunde. Primele locuri sunt tot timpul rezervate. Pentru oficialităţi. Care de obicei nu vin. Vin numai atunci când trebuie să fie văzute venind. Şi, spre norocul lor, asta se întâmplă foarte rar. Dar atunci de ce pretind invitaţii? Ah, pentru că sunt oficialităţi, le sunt cuvenite. Da, acum am înţeles. Bine.

Deci trebuie să spun ceva, nu? Păi, ce să vă spun? Mă enervează puţin bradul ăsta şi jingle bells-ul de pe fundal. Puteţi opri, vă rog? (Din sală se aud oameni tuşind. Cei mai mulţi ascund huiduieli sub tuse, sunt totuşi eleganţi, să recunoaştem). Domnilor, vă mulţumesc pentru efortul pe care l-aţi făcut, acela de a veni aici atât de bolnavi. Sănătate vă doresc! (În sală se face linişte).
Da, mă enervează. Că e pus aici doar pentru a fi văzut şi pentru a se înţelege că cineva, nu chiar oricine, face ceva pentru noi. Care noi? Şi ce legătură are toată manifestarea asta cu bradul? Că nu-i despre Crăciun aici. Mai e până când va fi despre Crăciun. Aaa, nu veţi mai avea manifestări până la Crăciun şi trebuie bifat cumva. Am înţeles. Atunci, vă doresc un Paşte fericit! Nu ştiu dacă ne mai vedem până atunci. (Domnul în costum pare foarte nedumerit).

Ştiţi ce cred? Că nu vrem decât să bifăm „must do-uri” imaginare, asta cred. Că nu mai simţim nimic, dar nu putem lăsa să se vadă asta. De fapt, nu vrem noi să o vedem. Şi atunci, facem eforturi mari să nu o vadă întâi ceilalţi, ca apoi să o vedem noi în ochii lor. Aruncăm un brad împodobit pe o scenă pe care lumea vine să spună poezii despre toamnă, doar pentru că sunt unii care tocmai au ajuns de la Mall-ul plin de globuri şi sclipeală ieftină (ba nu, nu e ieftină deloc, e doar kitschoasă) şi s-ar putea simţi lezaţi că aici nu găsesc globuri, ramuri, beculeţe.
Ca şi cum, dacă nu agăţi beteală înainte de vreme, nu ai în tine spiritul Crăciunului. Ce idiot sună asta! De parcă în asta stă esenţa. În chestii de plastic care-şi schimbă culorile şi cântă enervant de afon. Sau parcă spiritul ăsta e un lanţ gros de pus la gât. Să se vadă. Să se ştie. Sau parcă trebuie să dai cuiva explicaţii despre asta.

Am spus că asta cred, nu că aşa ar fi, stimate domn. Vă rog, nu mai tuşiţi forţat, vă solicitaţi degeaba corzile vocale. Şi nu înţeleg, de ce priviţi totul prin ecranul telefonului? De ce aţi mai venit aici dacă tot nu ne privim în ochi? Puteaţi urmări de acasă totul. Sunt şi alţii care fac live pe facebook, era mai simplu. Nu mai putem face nimic dacă nu punem zidul ăla de ecran între noi şi ceilalţi, între noi şi noi? Mergem la concerte, ne împingem să ajungem în faţă, avem idolii la câţiva metri de noi, dar îi privim prin ecrane. Nu e ăsta un paradox?
Aaaa, nu e despre noi, e despre alţii. Să vadă alţii ce facem noi. Am înţeles. Ei, asta e mai mult despre noi decât ar putea fi orice altceva. Asta spune despre noi ce nici noi n-am putea. Şi n-am şti vreodată. Să fim văzuţi la evenimente, în vacanţe, mâncând, râzând, iubind, primind flori, torturi, cadouri. Să fim văzuţi trăind o proiecţie a vieţii. Niciodată plângând, niciodată oftând, niciodată dorind ce nu putem sau nu mai putem avea. Aia nu se vede. Aia se ascunde. Uneori, printre globuri agăţate cu două luni înainte de vremea lor pe la geamuri, pe perdele. (Domnul în costum nu doar pare, chiar e foarte nedumerit).

Eu, de fapt, am venit aici să vă spun o poezie. Despre toamnă. Dar mi se face semn de după cortină că nu mai e timp. Bine. Atunci plec. Puteţi porni iar jingle bells-ul. Se asortează cu ce suntem. Cu ce mai suntem. Cu ce-a mai rămas din noi. E frumos! Laughing all the way, making spirits bright!
A ieşit afară. Era noapte, ploua. Normal, era încă toamnă. O maşină care a trecut în viteză a stropit-o din cap până-n picioare. La doar câţiva metri mai încolo, a frânat brusc în faţa trecerii pentru pietoni. Cel care conducea maşina a început să claxoneze nervos. A deschis geamul şi a început să ţipe la bătrâna care trecea prea încet pentru câtă grabă avea el. I-a spus, printre injurii, şi tâmpenia aia care-a intrat în folclor. Cea în care cel în cauză ar fi căutat pe acasă şi el umblă pe străzi. Şi-a aruncat apoi ţigara pe geam şi a pornit cu scârţâit de roţi.

Hm, uite un adevărat patriot, a spus. Adică? Ce e patriotic în comportamentul ăsta de junglă? Uite, are tricolorul agăţat de maşină.
A doua zi era 1 Decembrie.

Foto