Filă de final de toamnă

Astăzi… zi de final de săptămână, de la final de lună. Ştiu că e joi, dar vinerea parcă nici nu mai contează. A rămas şi va rămâne-n istorie ca fiind ziua aia scurtă în care se „fuşeresc” toate, să fie, să bifăm, să treacă. Deci nu e chiar greşit să spunem că joia e ultima zi dintre cele lucrătoare. Pentru unii. Mulţi sau puţini, nici nu contează. Şi e gata şi luna asta. Şi gata şi toamna asta. Nici n-am simţit-o. A fost prea blândă cu noi. Şi câte-i mai promiteam în septembrie. C-o vom iubi, c-o vom admira, că-i vom simţi aromele, culorile, c-o vom certa pentru ploi şi vânt. Am făcut tot ce-am zis? Nu ştiu, nu vreau să ştiu. Dar ea? A fost toamna toamnă? Mai bine să nu ne răspundem.
Clopoţeii zurgălesc deja de vreo două săptămâni, luminiţele beculesc tot de atunci, cred că-n hypermaketuri se aud colinde, ornamente sunt, aşteptăm să ningă. Şi Moş Crăciun umblă prin pieţele marilor oraşe, stă la poze, dă autografe. E bine. Totul e bine, suntem în grafic, planificat totul la secundă. Ho-ho-ho… ce atmosferă!

Afară… Au început iar să fluture steaguri. Şi nu e rău că e aşa. Mi-am amintit de ce-am simţit acum doi ani şi am căutat versurile. Nu mai ştiam mare lucru, ştiam doar începutul, adică primele două versuri. O mai las o dată şi aici. Şi nu mai spun nimic.

E ţara-n sărbătoare astăzi, tată!
Pune-ţi costum şi ia-ţi pantofii noi,
lasă drapelul fluturând la poartă
cât noi mimăm uitarea de nevoi.

Iar ne prefacem iubitori de ţară
şi iar ne dăm cunoscători de imn,
dar pâinea ne-o luăm tot de pe-afară
chiar de ne-au pus în loc de grâu, venin.

Ei ne rânjesc silabisând sentinţe,
noi admirăm coroanele de flori
depuse de bufoni pe la morminte
ca să vedem că ei cinstesc eroi.

Ce veşti ajung pe-acolo, pe la tine,
ce povestesc aceia care vin?
V-au spus că ţării nu îi este bine
şi i-am vândut şi ultimul vaccin?

E tot aşa cum ai lăsat-o, tată!
Poate puţin mai frig şi mai pustiu
iar noi… mai resemnaţi ca niciodată
c-am înţeles că s-a făcut târziu.

Pune drapelul azi la tine-n poartă,
aşază-l drept, să fluture în vânt,
şi scutură-ţi din paşi plecarea toată
poate aşa… va ninge pe pământ!
Că-i ţara-n sărbătoare astăzi, tată!

Mă gândesc… în primul şi în primul rând, vă mulţumesc pentru că aţi intrat în joculeţul meu cu ghicitori, cel de ieri. Nu mai pun link, e aci, la o filă distanţă. Am făcut update şi aş fugi să mă ascund, mai ales pentru vânăta aia 😳 😀
Aş vrea să ştiţi cam cât de mult mă bucur când răspundeţi provocărilor mele de zuză. Că sunt, recunosc. Dar mă bucur mult când îmi arătaţi că sunteţi în „gaşca” mea de oameni mari care se mai ştiu încă bucura de lucruri mici. Eu ştiam asta despre voi. Dar din când în când, confirmarea face bine!

Ascult… un gând care-mi spune poveşti. Despre oameni şi dorurile lor. Despre doruri şi oamenii lor. Ştiţi că dorurile poartă oameni în suflet? Şi nu vor să scape de ei. Oamenii, de ele, da. Câteodată, ei se scutură şi vor să-şi lepede dorurile. Să nu le mai îngreuneze paşii, să nu-i mai aplece de spate, să nu le mai încărunţească frunţile.
Mă întoc la poveste, am rugat gândul să-mi tacă până scriu.

Foto