Monolog despre surzenie

Şşşşt! Auziţi? S-au aprins luminile-n oraş. Şşşşt, ascultaţi! Le auziţi? Nu-mi spuneţi că m-am exprimat greşit, nu vreau să aud asta. Ştiu, la şcoală ne-au spus că nu putem auzi culori şi nu putem vedea muzică. La şcoală ne-au spus multe. Multe despre simţuri, nimic despre simţire. Au lăsat asta-n seama vieţii. Şi viaţa, uneori, s-a făcut că uită.
Dar ştiţi ce cred? Cred că au minţit. Vreau să cred că au minţit. Pe noi, şi pe ei. Mai ales pe ei. Pentru că ei ştiau că ne spun asta doar pentru că trebuie. Pentru că era trecută-n programă, pe undeva, pe la unul dintre punctele importante care trebuiau bifate. Şi câte trebuiau! Şi câte trebuie şi acum. Şi câte inutile-n toate aceste trebuie! Şi cât ne pierdem în toate inutilele astea. Pe noi. De noi.
Ne spuneau asta şi se ruşinau că mint. Asta vreau să cred. Altfel… altfel nu m-aş putea gândi la faptul că ei nu puteau vedea nici muzică, nici linişte, şi nu puteau asculta roşul aprins al apusului din serile de vară sau verdele copacilor din curţile cu case-n care se visa-n surdină.

Ce trist trebuie să fie omul care nu poate asta! Sau care nu vrea asta. Pentru că aşa scrie-n manual, că nu ar fi corect. Şi el, omul drept din lumea strâmbă, respectă toate regulile şi-şi impune să nu vadă ciripit şi să nu audă cum răsare soarele! Ce viaţă lipsită de culori pe care refuzi să le asculţi pentru că tu faci numai ce trebuie. Şi câte trebuie! Da, multe inutile între toate cele care trebuie. Şi tot refuzând asta, vine o zi în care nici nu mai poţi. Şi ajungi să crezi că nu se poate. Şi că nu s-a putut niciodată.

S-au aprins luminile-n oraş. Ca în fiecare seară. Ce vacarm! Dar şi ce simfonie! Fiecare fredonează, în propriul stil, în propria-i gamă! Despre noi. Şi câte au de spus!
V-aţi gândit vreodată câte poate spune o lumină, una singură, şi mereu aceeaşi, de la ferestruica ce ascunde o singură privire? Câte-ar povesti despre aşteptarea, care ţipă-n fiecare seară, a bătrânei care nu-şi mai ştie anii şi nu-şi mai aminteşte să fi fost vreodată tânără. Sau însoţită. Se ştie tot aşa de un veac şi două clipe: singură, bătrână şi uitată. Până şi ea s-a uitat. Dar aşteaptă. Şi uneori oftează. Apoi stinge lumina. Să nu se vadă singură. Să nu i se zbată suspinul în oglinzi şi să se multiplice. Aşa cum face ecoul. Îi e suficient unul singur.
Asta ar spune o lunimă, una singură, mereu aceeaşi, despre singura privire pe care o ascunde de-un veac şi două clipe. Dar cine să o asculte? Lumina nu se ascultă, aşa ne-au spus la şcoală.

Ştiţi, şi despre noi cântă luminile oraşului. Despre noi toţi. Dar… dar mai bine că facem cum ne-au învăţat la şcoală. Luminile au prostul obicei de a le da nume umbrelor noastre. Pe noi ne strigă în funcţie de ce purtăm prin suflet. Şi ştiu asta după cum păşim. Un pas, doi paşi, toc-toc, trop-trop, poc-poc. Ne ştiu uneori mai bine decât ne ştim noi. Şi ne strigă. Heeeei, voiosule, heeei, visătorule, hei, supăratule, of, nefericitule! Şi n-am putea suporta asta.
Şi mai numără şi pe dos paşii, apăsaţi sau abia târâţi, sprinteni sau care abia ating pământul. Minus trei milioane şaptesuteoptzecişişase… şi cinci, şi patru şi… tot aşa. Nici asta n-am suporta. Şi atunci minţim. Pe noi, în primul rând. Că nu se pot asculta lumini, nici culori. Că nu e corect. Şi devenim drepţi în lumea strâmbă. Şi nu mai ascultăm răsărit, şi nu mai vedem cum cântă pădurea. Şi vine o zi în care stingem lumina, să nu mai auzim cum se oglindeşte suspinul prin oglinzi.

Ştiţi… de fapt, pe mine vă rog să mă iertaţi! Eu doar… eu doar am vrut să vă spun că e seară. Şi că-n oraş s-au aprins luminile.

Foto