Monolog despre surzenie

Şşşşt! Auziţi? S-au aprins luminile-n oraş. Şşşşt, ascultaţi! Le auziţi? Nu-mi spuneţi că m-am exprimat greşit, nu vreau să aud asta. Ştiu, la şcoală ne-au spus că nu putem auzi culori şi nu putem vedea muzică. La şcoală ne-au spus multe. Multe despre simţuri, nimic despre simţire. Au lăsat asta-n seama vieţii. Şi viaţa, uneori, s-a făcut că uită.
Dar ştiţi ce cred? Cred că au minţit. Vreau să cred că au minţit. Pe noi, şi pe ei. Mai ales pe ei. Pentru că ei ştiau că ne spun asta doar pentru că trebuie. Pentru că era trecută-n programă, pe undeva, pe la unul dintre punctele importante care trebuiau bifate. Şi câte trebuiau! Şi câte trebuie şi acum. Şi câte inutile-n toate aceste trebuie! Şi cât ne pierdem în toate inutilele astea. Pe noi. De noi.
Ne spuneau asta şi se ruşinau că mint. Asta vreau să cred. Altfel… altfel nu m-aş putea gândi la faptul că ei nu puteau vedea nici muzică, nici linişte, şi nu puteau asculta roşul aprins al apusului din serile de vară sau verdele copacilor din curţile cu case-n care se visa-n surdină.

Ce trist trebuie să fie omul care nu poate asta! Sau care nu vrea asta. Pentru că aşa scrie-n manual, că nu ar fi corect. Şi el, omul drept din lumea strâmbă, respectă toate regulile şi-şi impune să nu vadă ciripit şi să nu audă cum răsare soarele! Ce viaţă lipsită de culori pe care refuzi să le asculţi pentru că tu faci numai ce trebuie. Şi câte trebuie! Da, multe inutile între toate cele care trebuie. Şi tot refuzând asta, vine o zi în care nici nu mai poţi. Şi ajungi să crezi că nu se poate. Şi că nu s-a putut niciodată.

S-au aprins luminile-n oraş. Ca în fiecare seară. Ce vacarm! Dar şi ce simfonie! Fiecare fredonează, în propriul stil, în propria-i gamă! Despre noi. Şi câte au de spus!
V-aţi gândit vreodată câte poate spune o lumină, una singură, şi mereu aceeaşi, de la ferestruica ce ascunde o singură privire? Câte-ar povesti despre aşteptarea, care ţipă-n fiecare seară, a bătrânei care nu-şi mai ştie anii şi nu-şi mai aminteşte să fi fost vreodată tânără. Sau însoţită. Se ştie tot aşa de un veac şi două clipe: singură, bătrână şi uitată. Până şi ea s-a uitat. Dar aşteaptă. Şi uneori oftează. Apoi stinge lumina. Să nu se vadă singură. Să nu i se zbată suspinul în oglinzi şi să se multiplice. Aşa cum face ecoul. Îi e suficient unul singur.
Asta ar spune o lunimă, una singură, mereu aceeaşi, despre singura privire pe care o ascunde de-un veac şi două clipe. Dar cine să o asculte? Lumina nu se ascultă, aşa ne-au spus la şcoală.

Ştiţi, şi despre noi cântă luminile oraşului. Despre noi toţi. Dar… dar mai bine că facem cum ne-au învăţat la şcoală. Luminile au prostul obicei de a le da nume umbrelor noastre. Pe noi ne strigă în funcţie de ce purtăm prin suflet. Şi ştiu asta după cum păşim. Un pas, doi paşi, toc-toc, trop-trop, poc-poc. Ne ştiu uneori mai bine decât ne ştim noi. Şi ne strigă. Heeeei, voiosule, heeei, visătorule, hei, supăratule, of, nefericitule! Şi n-am putea suporta asta.
Şi mai numără şi pe dos paşii, apăsaţi sau abia târâţi, sprinteni sau care abia ating pământul. Minus trei milioane şaptesuteoptzecişişase… şi cinci, şi patru şi… tot aşa. Nici asta n-am suporta. Şi atunci minţim. Pe noi, în primul rând. Că nu se pot asculta lumini, nici culori. Că nu e corect. Şi devenim drepţi în lumea strâmbă. Şi nu mai ascultăm răsărit, şi nu mai vedem cum cântă pădurea. Şi vine o zi în care stingem lumina, să nu mai auzim cum se oglindeşte suspinul prin oglinzi.

Ştiţi… de fapt, pe mine vă rog să mă iertaţi! Eu doar… eu doar am vrut să vă spun că e seară. Şi că-n oraş s-au aprins luminile.

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

56 de răspunsuri la Monolog despre surzenie

  1. aripadenor zice:

    Ce bine ar fi să ni-se aprindă si in suflet!
    Felicitări!

    Apreciază

  2. CARMEN zice:

    ce lectura placuta! ce simfonie 💞 Dintr-un suflet sensibil, pentru suflete care vibreaza (sau tind sa vibreze) la aceeasi inaltime, intensitate si timbru… Suflete care se influentează reciproc, ca șopotul de lumina, ca vibratiile coloanelor de aer. Multumim Potecuta 🤗

    Apreciat de 1 persoană

  3. rofstef zice:

    Hooopa, e de bine, o scăpat potecuţa la butoane :)))
    Bine-ai revenit ! 😉

    Ps. Sper să-l lovească vreo lumină pe primarul meu că strada mea cam zace demult sub pătură de întuneric..
    În rest să de-a Domnul să fim mai luminaţ pe dinăuntru..
    Weekend Plăcut îți Doresc !!!

    Apreciat de 2 persoane

  4. Ana May zice:

    Să se aprindă cât mai multe lumini… Pe stradă, în case, în noi!
    Și să fie în ritmul muzicii! 🌹🌞

    Apreciat de 2 persoane

  5. Issabela zice:

    Știi, asta că muzica o asculți și lumina o vezi e un fel de corectitudine politică, aș zice acum. Dar viața nu ne e nici corectă, nici politică…

    Apreciat de 1 persoană

  6. ane zice:

    Trebuie să aprindem lumina, mai ales cea din suflet. In oraș nu-s aprinse cele decorative, zic.
    Weekend frumos, Potecuță!

    Apreciază

  7. Cosmisian zice:

    Mie mi-ai amintit de ceva ce scriam eu in 2014:
    `Noțiuni disociate – (1) Mitul culorilor calde

    Am stat în seara aceasta între spațiile umbrite ale tastaturii, la fel de înspăimântat și amețit precum un tânăr smuls din casa părintească pentru a lupta pentru o cauză ce nu îi aparține. Și, cum stăteam în șanțuri retractabile prin care circula un curent de inspirație zăpăcitor, m-am trezit ca fulgerat, prins de negrul pământiu cu cătușe nefirești și m-am luptat cu noțiuni pe care mintea mea le-a tot disociat de înțelesuri pe care aș vrea să nu le fi avut, poate că astfel aș fi reușit să dorm liniștit în tranșee. De câteva zile mă frământă unele noțiuni, unele mai simple decât altele, doar că pe mine mă încurcă simplitatea.

    Am deschis o poartă metalică de dimineață, de fapt am eliberat două lacăte ce și-au greșit jobul pentru că nu au dat dovadă de deschidere la un interviu. Revenind la lacăte, încă îmi amintesc că mi-am închis ochii și am cuprins în palmă lacătul ascuns pentru a-l deschide, străduindu-mă să îi simt culoarea. Părea de culoare rece, deși nu aveam o pensulă ce măsoară culori. Mi-am deschis ochii și am văzut culoarea acestuia, era galben-aurie. Se spune însă că galbenul este o culoare caldă, dar dinții cheii tremurau de frig când au pătruns pe coridoarele galbenului. Și uite cum am spulberat mitul culorilor calde…` Semnat, eu 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  8. ecoarta zice:

    Și pe mine să mă ierți…dar vreau să mă crezi prima dată și apoi să mă ierți! Îți spun doar ție: eu am niște culori fermecate care îmi cântă de dor…dorul acela mistuitor care face toate lucrurile imposibile, posibile…și mai cred că o parte din culorile mele s-au răspândit în lume prin sunetul muzicii lor și au ajuns la tine! Așa o fi!???
    Noapte bună!

    Apreciat de 2 persoane

    • Te-am crezut. Şi n-am avut ce să iert. Am însă motive infinite să-ţi mulţumesc. Şi pentru că ai lăsat acele culori să ajungă la mine, şi pentru că o vei face în continuare!
      Te îmbrăţişez cu tot dragul!

      Apreciază

  9. Cu o ciocolată caldă în brațe, o lumânare parfumata, chiar nu stiam ce sa citesc asta seară. Am intrat un pic aici și bine am făcut 🙂 tu ești medicament pentru suflet! Câteodată mi.e ciudă că te rezumi doar la blog. Tu trebuia să fii peste tot, să vorbești oamenilor despre frumos.

    Apreciază

  10. Totul e posibil dacă ai în tine dorința și înclinația pentru a asculta culorile, a vedea muzica, a mirosi lumina și a pipăi cuvinte. Unii ar spune că această calitate o au poeții, dar le-aș aminti că în fiecare dintre noi se ascunde un poet, trebuie doar să-l ascultăm.

    Apreciat de 1 persoană

  11. incepi bine ,cu lumini fermecate …!bine ar fi sa le auda cat mai multi!♥

    Apreciază

  12. tink3rbe11 zice:

    Mă bucur nespus că am rupt câteva clipe să întru și să te caut…
    La mine s-a făcut de multă vreme ziua… dar m-am transpus ușor pe străduța cu lumini. Mi-a plăcut, mult… tare mult.
    Eu abia astept să se aprindă și celelalte lumini, deși stau departe de ele acum, dar le văd cum luminează cerul în fiecare seară, ca un foc.
    Ce grozav ar fi dacă am putea asculta culorile, a vedea muzica… a mirosi lumina….
    Weekend minunat să ai Potecuto!

    Apreciat de 1 persoană

  13. ecaleopi zice:

    Am ascultat luminile tale, le-am mirosit, am vorbit cu ele, am dansat împreună! Noi, ca și tine, ,,ascultăm răsărit, şi vedem cum cântă pădurea”… Cei ce spun altfel sunt neștiutori!.

    Apreciat de 2 persoane

  14. Floare de mai zice:

    Cine ştie ce poveşti poate ascunde o fereastră luminată…poate a unei singurătăți sau poate fericirea unei familii stând la cină….poate un suflet care îşi pune gândurile pe hârtie sau care pur şi simplu priveşte Cerul înstelat cu gândul la cei cu care odată era împreună şi care acum locuiesc Acolo Sus…

    Apreciază

  15. Luminile se aprind si vestesc minunile. Luminile sunt ele insele minuni si atunci cand ele apar totul se tranforma in muzica. Muzica aceasta umple sufletele de o fericire absoluta!

    Apreciază

  16. Iosif zice:

    Exista în univers o infinitate de lumini, nuante si culori naturale si artificiale, percepute de urechea muzicala naturala, sensibila, iar ochiul magic al vulturului vigilent, vede usor diferenta dintre muzica astrelor ceresti, si al “stelelor” pamântesti, întinzându-si aripile si înaltându-se pe frecventele ultrasunetelor îngeresti într-un zbor usor plutitor, înaltator, eliberator… 🙂
    “Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
    O seara si un sfârsit de saptamâna plin de liniste, bucurie pace si odihna, draga Potecuta !

    Apreciază

  17. Aura B. Lupu zice:

    Ce frumos cântă luminile tale, Potecuță! Sunt în armonie cu luminițele sufletului tău, cred că de asta simfonia lor e atât de frumoasă. ❤
    Hai să-ți zic de-o "armonie-simfonie" faină, care mie-mi place tare-tare: În Gent, în piața „Sint Veerleplein”, de fiecare dată când se naște un copil, felinarele stradale încep să pâlpâie.
    Te îmbrățișez!

    https://aurablupu.files.wordpress.com/2019/01/11057936_909674135747687_573038932420053625_o.jpg?w=830&h=&zoom=2

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc din inimă, Aura dragă!
      M-ai emoţionat tare cu ce ai spus şi cu povestea. E impresionant şi cred că fiecare pâlpâire e motiv de bucurie pentru oricine o vede. Extraordinară ideea!
      Să ai o zi bună, draga mea!

      Apreciat de 1 persoană

  18. Suzana zice:

    Minunata muzica luminilor tale! A fost o adevarata placere sa o ascult.
    Si cu niste mii de ani in urma cineva a spus: „Nimic nu trebuie”! idee atribuita lui Epictet. Mi-a placut tare mult. Cuvantul ‘trebuie’ parca e o gaura neagra! 🙂 Asa mi-l imaginez, habar nu am de ce!
    Sa ne bucuram de lumini si de cantul lor!
    Multumesc, draga Potecuta! Te imbratisez cu drag! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc mult, Suzana! Ce bucurie mare să ştiu că ai stat să asculţi luminile!
      Şi aşa e, acel trebuie parcă ridică ziduri mari în jur. 🙂
      Te îmbrăţişez şi eu! Săptămână frumoasă îţi doresc!

      Apreciază

  19. Ana G. zice:

    Numai tu poți auzi culori și vedea sunete. Și ne ajuți și pe noi să facem asta!

    Apreciat de 1 persoană

  20. condeiblog zice:

    Veniți de luați Lumină! Cam așa am simțit eu asta. În felul bucuriei din noaptea Învierii. Dacă toți am asculta…lumina! Negreșit am vedea corurile îngerilor, cum altfel? Ești bună că ne spui și nouă, Potecuță!

    Apreciază

  21. Noapte, umbrele îşi trag stăpânii după ele

    Apreciază

  22. anasylvi zice:

    Lumini si umbre, culori si nuante, un Univers atat de plin de toate. De ce sa ciupim doar pe la colturi, neincrezatori? O seara splendida! ❤

    Apreciază

  23. ina02s zice:

    Culori de auzit, muzici de vazut si alte simturi anapoda. Ce firesc pare.
    M-a emotionat iar scrisul tau, gandul tau, Potecuta si nu vad cum sa nu se ntample asta citind: ”Dar aşteaptă. Şi uneori oftează. Apoi stinge lumina. Să nu se vadă singură. Să nu i se zbată suspinul în oglinzi şi să se multiplice.”
    Iti multumesc iar pentru tot. Pupiciii

    Apreciază

  24. Contrar ceea ce ne învață la școală, odată, nu demult, am stat la taifas cu reclamele luminoase. 🙂 Asta înseamnă că se poate. Și, dacă poţi auzi culorile, este un fleac să vezi sunetele.

    Apreciază

  25. FlorinaT zice:

    Ce frumos e articolul asta, asa sensibil, cum te caracterizeaza, „sa fii drept in lumea stramba”-i tare greu, cred, dar merita! Sa ne tinem drumul, Potecuta, sau mai bine zis, poteca si sa avem grija si sa nu fie prea batatorita inainte de altii, ca sa nu ni se suprapuna drumurile, ci s aluptam s-o gasim pe a noastra! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s