Despre alegeri. Cu suflet

Dragă…,

Uite că îţi scriu iar, mai repede decât aş fi crezut. Ştii că de obicei sunt mai multe zile-ntre scrisori, cât să aibă timp poştaşul să-şi adune paşii şi să-şi şteargă urmele cernelii uitate la colţuri de suflet. S-a mai întâmplat însă să şterg timp dintre file, vei înţelege şi acum. Că vreau să-ţi scriu. Să-ţi scriu despre alegeri. Ai zâmbit? Ai tresărit? Dacă da, înseamnă că mă cunoşti foarte bine. Dacă ţi-ai dat ochii peste cap, înseamnă că înţelegi motivul pentru care nu o voi face. Şi dacă ţi-ai spus: tu? Ce treabă ai tu cu alegerile?, înseamnă că ori ştii foarte bine de ce nu o fac, ori (şi aici sunt slabe şansele să te încadrezi tu, cel care citeşti, dar o pun totuşi ca variantă) contribui la acest motiv. Vreau să îţi povestesc puţin despre bunicul meu. Te rog, ia-ţi câteva minute, promit că nu te voi ţine mult.

Când am ajuns la ei într-o vacanţă de vară, bunica fremăta. Se vedea că o macină ceva, dincolo de agitaţia provocată de sosirea noastră.
N-a putut ţine mult timp of-ul de pe suflet şi, când eram toţi cinci la masă, a răbufnit: aţi auzât ce-o făcut omu’ ăsta al meu? Bunicul, prezent la masă, stătea ca un copil pedepsit, cu capul în pământ, aşteptând cearta de după o boacănă. Am amuţit toţi. Ne-am imaginat în secundele alea, cât o veşnicie, de tăcere, că vom auzi lucruri dintre cele mai rele, la cât de supărată era bunica. Lucra mult cu aparatul de sudură, cu drujba, cu cabluri, la câmp. Ne aşteptam la căzături din nucul în care se urca să adune, la lucruri grave.

Îi consilier de o săptămână!, o auzim spunând cu atât năduf, de parcă ne anunţa cel mai rău lucru care i se putea întâmpla în viaţă. După câteva secunde necesare să ne revenim după gândurile negre, nerostite nicicând de niciunul, am izbucnit toţi trei într-un râs nebun. Nu vestea era de râs. Ci faptul că în momentul ăla am înţeles contrastul între gravitatea din vocea ei şi faptul în sine.
Eu, la vârsta aia, am perceput totul ca pe o chestie foarte importantă. Dintr-o dată, bunicul meu era om cu funcţie, mi-l imaginam umblând prin primărie sau mergând la comună, cu treburi. Mama, încă râzând, a avut de spus ceva legat de bunica „Doamne, tu mamă, şi ce-i rău în asta, că ne-ai şi speriat”. Tata se amuza în continuare, rugând-o să nu-l mai certe atât, că n-a făcut nimic rău.

Da, da. Las că ştiu eu, a fost răspunsul ei. Ce i-o trebuit lui funcţie, să să ducă el acolo? Nu putea să steie liniştit, cu gândurile lui?
Am aflat că a fost rugat să accepte funcţia asta. Erau puţini oameni, era nevoie de om cu carte. Să ştie să scrie, să socotească, să ştie şi altele peste toate astea. Şi să fie corect. Cinstit şi corect. Şi el părea omul potrivit.
Pentru că a fost rugat, i-a fost ruşine să refuze. Am înţeles că au fost şi voturi, a fost ceva serios acolo, în sătucul lor de oameni puţini la trup, imenşi la suflet.
A rugat-o tata să nu mai fie supărată, că e de felicitat, nu de certat. Că nu are motive să-l certe pentru asta, că doar nu va pleca prin delegaţii, s-o lase singură cu toată gospodăria. Am râs toţi şi a tăcut. Dar când a plecat bunicul prin sat, cu ceva treabă, iar a început să-şi verse amarul.

Voi nu ştiţi, da’ io ştiu. Că-i corect. Şi-i cinstit. Aia-i. Omu’ ăsta nu mai doarme noaptea de când s-o dus cu ăia. Că n-o putut să nu-l ajute pe ăla de l-o rugat. Şi nu să mai hodineşte de atunci. Să scoală noaptea să să uite pe caietu’ ăla de l-o scris, să socotească, să nu hie vo’ ceva greşit, vo’ cifră, să le facă rău la oamenii ăia. Şi să strofoacă să nu facă ceva să creadă cineva că o făcut cu intenţie, ca să fure. Că omu’ ăsta moare dacă să zâce de el că o furat, că voi ştiţi bine că nu pune mâna unde nu-i a lui.
Şi abia mâncă de cât îi de gândit că numa cu aia are. Şi vin oamenii din sat să îi zâcă de unu şi altu’ şi să le rezolve şi el nu poate face ce îi cer tăţi şi ăia pleacă şi el numa’ stă şi să gândeşte şi îi năcaz că nu îi poate ajuta.
Şi io de aia îl tot cert. Că putea să steie el liniştit, nu să să baje acolo unde nu-i de el. Că o slăbit într-o săptămână de la gânduri şi omu’ ăsta să gată dacă numa’ aşe face. Şi voi zâceţi să tac. Da’ io ştiu mai bine.

L-am văzut şi noi cu caietul ăla pe masă, făcând şi refăcând socoteli, scriind şi rescriind în tabele, ştergând şi luând-o de la capăt. Au fost şedinţe acasă, se adunau consilierii şi puneau satul la cale, a venit şi primarul o dată. Veneau oameni din sat, cereau, rugau, întrebau, îşi puneau speranţe.
El, tot mai absent parcă de la discuţiile noastre, era tot mai serios. Mereu îi era frică să nu greşească, să nu încurce cifre care însemnau hectare sau bani, să nu facă vreun rău.
Şi atunci am înţeles supărarea bunicii. Şi i-am dat dreptate. Tocmai aia e problema, că-i prea cinsit, spunea. Şi aşa era.
N-a renunţat uşor la a face asta. De ruşine. Poate şi dintr-o doză oarecare de orgoliu. Dar ruşinea a fost mai puternică, ştiu asta. Aşa a fost el toată viaţa lui. Discret şi cu frică să nu facă vreun rău cuiva. Aşa s-a şi stins, discret, să nu deranjeze pe nimeni.

Au fost şi discuţii aprinse. Dar nu am auzit injurii. Nici jigniri. Şi nu se fereau de mine, nu ştiau că trăgeam cu urechea.
Da, poate că, fiind neumblaţi prin lume şi neavând aşa multă şcoală, oamenii ăia nu ştiau termeni pretenţioşi cu care îi poţi închide gura adversarului. Sau a celui care are altă părere şi îndrăzneşte să o expună în faţa ta. Erau vremuri în care ţara era de mult timp în democraţie, existau partide multe, existau simpatii şi antipatii, dar parcă lipsea ceva, totuşi. Ceva ce e azi mai prezent decât oricând. Ah, da. Ura omului faţă de om.
Erau oameni simpli, dintr-un sat cu oameni puţini la trup, imenşi la suflet, cu cizmele pline de noroiul adunat de pe uliţă şi lăsat în tindă, în zilele ploioase.
Un sat cât o ţară în care azi nu mai poţi vorbi om cu om despre asta. Nu cuminte şi frumos, cum ar fi normal. Se ţipă şi se pune etichetă imediat. Se aruncă tot noroiul pe care-l poartă prin suflet cei cu pantofii curaţi şi multă carte, poate prea multă.

Am spus că nu voi vorbi despre alegeri şi n-am făcut-o. Sau? 🙂

Cu drag,
tot eu.

Foto