Cod galben de… gânduri

Dragă…,

Ai văzut cât de hotărât e vântul în drumul lui peste întinderi? L-ai simţit? Cei pragmatici au dat coduri galbene. Vorbesc despre asta mai rece decât suflă el şi spun că „va avea intensificări care, în zonele montane, la rafală, vor atinge şi 110km/h”, de parcă el stă să fie încadrat în nişte clişee aproape tehnice, ca şi cum i-ar păsa de calculele lor şi de culorile care-i descriu intensitatea. Şi vin alţii apoi şi vorbesc despre distrugerile pe care le-a făcut. Crengi rupte, ţigle sparte, acoperişuri smulse. Şi vin cu sfaturi. De obicei, să stăm la adăpost, să nu mergem pe lângă clădiri sau pe lângă copaci. Şi el îşi vede de ale lui, netulburat şi nepăsător. De ce i-ar păsa? Şi în fond, de cine să-i pese? De parcă nouă ne-ar păsa dacă gândurile noastre ar lua-o la goană şi ar rupe-n zborul lor câteva fire de visare.

Chiar, oare cum ar fi? Te-ai gândit? Dacă viteza gândurilor noastre ar putea fi măsurată precum cea a vântului, cam ce culori ar avea, cam câte avertizări am primi şi cum ar suna ele? „Atenţie! Cad gânduri”? Sau „atenţie, gând cu intensificări… de stări”? Ar suna cel puţin ciudat deşi n-ar fi chiar rău să existe nişte panouri pe undeva, prin preajma noastră. Să le avem cu noi, să ştie ceilalţi, cei care de obicei observă tot ce se întâmplă-n jurul lor, că suntem şi noi, ăştia mai puţin prezenţi aici şi mult prea absorbiţi de-un acolo, pentru a mai putea vedea în stânga sau în dreapta noastră.
I-ar ajuta asta, s-ar putea feri de noi. Şi ne-ar putea salva de ei. Că ce poate fi mai rece decât o smulgere rece din visarea cu ochii deschişi, cu banala şi mult prea uzata şi impersonala întrebare „hei, ce faci?”. Visez. Merg pe stradă, dar asta vezi, şi visez. Nu spui asta. Nu poţi, nu vrei şi nu se cade. Aşa că spui bine, fac bine. Deşi numai tu ştii… numai tu ştii.
Şi acel bine, spus doar pentru a salva un început greoi de conversaţie nedorită, te bântuie şi te macină şi-şi face loc între gândurile tale şi te tot întreabă apoi „hm. Bine? Serios? Şi aşa deci, bine zici…” Şi astfel, nu te mai poţi întoarce la ale tale.
Aşa că da, ar fi bine să existe culori şi avertizări. Staţi departe, e avalanşă de gânduri. Alegeţi rute ocolitoare.

Îmi vei putea spune că ele, gândurile, sunt inofensive. Şi ai avea dreptate. Nu pot smulge copacii din rădăcini şi nici nu pot trânti la pământ stâlpii de înaltă tensiune. Dar mai gândeşte-te puţin. În special la ce pot face ele prin „înăuntrul” nostru, al fiecăruia. Nu-i aşa că pot face la fel de multe ravagii? Vezi? Ar putea fi periculoase dacă n-ar fi salvatoare în acelaşi timp. Ar fi un paradox. Dar nu e. În gânduri, printre gânduri, e permis orice. Şi, mai ales, oricum.
Că şi vântul îşi vede de ale lui, în ciuda încercărilor de a-i fi încadrate zbaterile-ntre norme şi clişee. Ridică în aer urmele uscate ale fostei toamne şi ne reaminteşte că în fiecare risipire e de fapt o vagă urmă de revenire.
Ca şi-n gânduri. Şi nici lor nu le pasă. De ce le-ar păsa? Şi unde-am găsi adăpost? Dar ce să-l căutăm?

Cu drag,
tot eu.

Foto