Când ultima frunză cântă…

O ultimă frunză, ca un ultim cuvânt,
Rătăcită pe drumul dintre cer şi pământ,
S-a oprit pentru-o clipă într-un colţ de pian,
Să îşi cânte plecarea chiar în actul final

Să nu mai suspine, să nu ne mai doară
Nici dorul, nici frigul, să nu ni se pară
Că toamna-i doar moarte şi-i vânt şi sunt ploi,
Că e doar amorţire împărţită la doi

Mai cântă ş-acum, se aude departe
Bătrânul pian ce-a rămas fără clape,
Dar se simte pierdut prin refrenul fictiv
Ca un do părăsit de alt do-n portativ

Însă ultima frunză, ca un ultim cuvânt,
Rătăcind drumul ei dintre cer şi pământ,
Va rămâne să şteargă toate urmele vinii
De a-şi pierde suflarea la căderea cortinei

Ş-acea ultimă frunză, ca un vis dus de vânt,
Este-o ultimă şansă la un ultim cuvânt
Să-nţelegem că toamna nu-i doar moarte şi ploi,
Că e şi adiere împărţită cu noi.

Cosmisian a lansat o provocare. Vă rog să intraţi AICI să vedeţi despre ce e vorba.
Cum sunt mai înceată de fel şi cum eu mă blochez când e vorba de o temă (nu mă crede nimeni când zic asta, dar aşa e) am răspuns provocării abia acum, când deja Cosmisian a lansat o alta la fel de frumoasă şi tentantă. Sper să fie acceptată şi aşa întârziată. Şi mulţumesc, Cosmisian!

Fotografia e luată de aici şi nu mă întrebaţi de ce, dar eu am văzut ca şi cum ar fi un pian fără clape acolo. Deşi ştiu că nu-i. Dar dacă asta văd, asta scriu 😀