Jurnal despre pustiire

Afară… Toamna îşi vede de-ale ei, pare că s-a aşezat pe-un colţ de adiere şi-şi admiră culorile rămase fără de privitori, şi-şi contemplă propria-i frumuseţe rămasă fără de priviri. Cine s-o admire? Face asta în tăcere, să nu deranjeze. În timp ce noi… noi uităm de viaţă trecând prin viaţă. N-avem timp de admirat. Şi abia de mai avem timp de simţit. Hrănim orgolii la micul dejun şi adăpăm iluzii la marele ospăţ al nostalgiei. Dăm vina pe capriciile ei doar ca să ne putem împăca noi cu noi, doar ca să ne acceptăm mai uşor cu toate ne-mplinirile şi neputinţele. În timp ce ea… ea-şi vede de ale ei. Şi nu ne deranjează.

Azi… ziua aia aşteptată încă de luni. Face bine să ştim că mâine e liber pentru cei mai mulţi. Că ne trezim mai târziu, că nu mai trebuie să alergăm, că vom avea timp al nostru, pentru noi. Ce facem cu el? Ştim cum să-l facem cu adevărat al nostru? Nu-i nimic dacă nu. Va veni o nouă zi de luni în care vom aştepta să vină mai repede ziua asta-n care vom fi fericiţi că mâine va fi liber şi vom face ce vom vrea şi… şi tot aşa. Între timp, viaţa se strecoară-n toamnă. Dar e bine şi aşa.

Mă gândesc… am văzut serile trecute, pe TVR, „Izolaţi în România” – recomand cu drag emisiunea. Mi-au rămas în minte cuvintele unei bătrâne care-şi târâie paşii-ntr-o singurătate sinonimă cu infinitul. Ştiţi zonele cum sunt cele din Apuseni, de pildă, unde distanţa-ntre case se măsoară-n kilometri. Nu se întâlneşte om cu om săptămâni întregi. Povestea femeia de vremurile-n care erau dealurile pline de tineri şi copii, de oameni care-şi munceau pământurile şi apoi, revenind la prezentul ca o pâlpâire, a spus că „nu mai sunt oameni acum, s-o gătat tăţi”. Şi tot acolo am auzit, la întrebarea „numai voi sunteţi aici?”, că „numa. Suntem singuri şi pustii”.
Am zâmbit amar la vorbele bătrânei, am spus că uite cât de tăios şi în acelaşi timp dulce sună asta. Pe acolo oamenii nu mor, ei doar „să gată”. Şi a spus-o ca şi cum să gată şi oamenii aşa cum să gată frunzele din pomi. Rând pe rând. Până nu mai rămâne niciuna şi rămâne totul pustiu.

Ziua de ieri, cu acel film de la Colectiv care taie (pentru a câta oară?) suflete-n bucăţi,  m-a făcut să simt altfel vorbele bătrânei care-şi trăieşte singurătatea-n pustiu. Nu comentez ce-am văzut. Nu e nimic de comentat la filmuleţ.
La fapte e ceva de spus. Nu cele din film. Cele de după. Şi în afară de „grotesc” nu găsesc un alt cuvânt. Şi dacă trebuie să-mi cer iertare pentru asta, o fac.
E grotesc că nu s-a schimbat nimic de atunci. Că principala problemă de după tragedia aia imensă, aia cu instituţii şi localuri fără autorizaţie la incendiu, aia cu corupţia care permite asta, e fix în acelaşi punct. Se deschid şi azi restaurante care-şi pun anunţul ăla pe geam, cum că n-au, şi funcţionează şi fac salate şi shoarme, fără să fie deranjate de nimeni, că doar #şîeu sunt patron 😉 . Şi apoi toate celelalte care au derivat din asta.

E grotesc că cineva, nici nu mă interesează cine, a lansat filmuleţul ăsta nu in memoriam, nici din durere, nici din respect pentru victime şi familiile lor, nici din dorinţa ca noi să ştim adevărul. Care adevăr?
Iar motivul pentru care a făcut-o e grotesc. Nu, nu, aici scopul chiar nu scuză mijloacele, domnii mei.
Şi e grotesc că din cauza asta se înjură om pe om. Pentu că omul nu-i de acord cu ce crede alt om. Pentru că unii iar se caţără pe cadavre în timp ce noi batem pasul pe loc, ocupaţi fiind să nu fim de acord cu ce spune altul de lângă noi. Şi să strigăm asta-n gura mare, înjurându-l. Fără să mai conteze motivul pentru care o facem, fără să mai conteze nimic, de fapt. Important e să-l punem pe punct, să ne simţim învingători.

Şi atunci, vorbele bătrânei din pustiu au un ecou care înmărmureşte. S-or gătat oamenii din oameni. E toamnă, domnii mei. Şi noi suntem singuri şi pustii.

Ascult… ASTA. Atenţie, vă rog! În primele secunde, ţipă o tanti, nu vreau să vă speriaţi.

Foto