Inventându-l pe „doi”

Hai să inventăm vântul!
Să avem pe braţele cui lăsa
visele de doi în doi,
din doi în noi,
până când noi…
noi ne trăim iubirea
pară şi întreagă,
fără să ne pese
de furtuni care dărâmă
iluzii şi sperie amăgiri
în noapte.
Să inventăm vântul…
vrei?

Hai să inventăm ploaia!
Să avem în ce ne ascunde
lacrima din noi în doi,
de doi prin noi,
până când noi…
noi ne prefacem în faţa lumii
că zâmbim şi că nu ne pasă
de furtuni.
Să inventăm ploaia…
vrei?

Hai să inventăm toamna!
Să le fie culoare paşilor
din doi în doi,
din doi spre doi,
până când noi…
noi vom iubi şi ploi,
vom culege şi vânt,
şi vom crede că-i a noastră
cu totul
şi noi ne suntem
cu totul
înspre doi.
Să inventăm toamna…
vrei?

Şi dintre toate câte le vom inventa,
să nu greşim,
să nu ne rătăcim şi
să inventăm distanţe
care împart
doi câte doi,
noi fără doi,
doi fără noi,
şi între care toamna
nu şi-ar mai găsi rostul.
Să nu inventăm distanţe…
putem?

Foto