Pită unsă cu un dor

Am citit azi o postare scrisă de cineva care a avut bunici în satul bunicilor mei. Există un grup al „sătenilor” pe care, din când în când, ne mai amintim de vremurile-n care cea mai mare problemă a noastră era ploaia care ne împiedica să ieşim pe uliţă. Sau că, în urmă cu o seară, când ne-am dus în grup la furat de „floare”, cel care a intrat nu a fost atent şi a călcat nişte straturi şi satul era gata să dea-n clocot şi noi să fim deconspiraţi.
De pe acel grup aflăm ce s-a mai schimbat prin sat, cât de puţin a nins în comparaţie cu anii-n care nu putea intra nicio maşină-n sat, atât de mari erau zăpezile, cum mai arată casele de lângă care eram alungaţi noaptea, că noi prea râdeam şi cei de dincolo de geamuri prea erau osteniţi de lucru de la câmp ca să ne permită să le strâcăm hodina, şi tot mai des, cin’ s-a mai dus. Şi se tot duc.
Dură postarea de azi, limbaj vulgar, jigniri. Nu intru în amănunte. Are o problemă care poate fi delicată dacă săpăm adânc. Însă nimic nu scuză limbajul.
Foloseşte însă mult şi în sens peiorativ cuvântul „popă” şi asta mi-a trezit amintiri şi de aici începe de fapt postarea mea.

Eu mergeam acolo numai în vacanţe. La fel făceau şi alţi… vreo 25, la prima strigare. Din toate părţile ţării. În sat iar erau destui de vârsta noastră aşa că, în special vara, se înviora bine tot satul cu ţipetele noastre.
Acasă vorbeam „corect” şi pun în ghilimele pentru că nu vreau să se înţeleagă că ar fi incorect vocabularul lor. Dar de la bun început am învăţat că pâinea e pâine, roşia e roşie, ţuica e ţuică (îl auzeam pe tata, nu mustăciţi 😀 ). Aşa vorbeam acasă şi de la şcoală mergeam în excursie, nu meream. Cu siguranţă, ştiţi despre ce vorbesc.
Sigur, accentul de ardeleancă e şi acum cu mine când vorbesc liber, uneori nici nu-mi dau seama când am scăpări. Şi acum, cafiaua e cafia şi e mult mai gustoasă decât cafeaua, orice s-ar spune 😀
Dar cumva, am fost obligată de „împrejurimi” să îl fac insesizabil. Pe atunci însă nu aveam niciun motiv să fiu atentă la el deci pâinea putea fi pâinie, nimeni nu zicea nimic. Dar nu mergea cu „merem” în excursie, că imediat ne atrăgea atenţia câte un dascăl pe la şcoală.

Ei, şi odată ajunşi în vacanţe, ne simţeam cumva ciudat să vorbim „corect”. Când le spuneam celor din sat că noi mergem la cules de porumb, când tot satul merea la adunat de cucuruz, parcă simţeam aşa, o jenă, nu ştiu cum să vă explic. Ca şi cum noi ne credeam mai deştepţi, mai buni, mai altfel decât ei.
Şi nu am fost singura-n situaţia asta. Îi auzeam şi pe alţii, indiferent de oraşul din care veneau, folosind termenii ăia, fără să pară nimic forţat.
Şi da, cu ţuica am păţit-o când au venit la mine băieţii, după ce mi-au pus armindeni la poartă (ştiţi obiceiul? Nu aş vrea să mă abat mult, poate vă spun altădată) şi i-am întrebat dacă vor ţuică. Şi unul a spus: orăşanco, să ţâi mintie că babu’ Ilie (bunicul meu) nici n-are ţuică în chimniţă. Noi bem numa’ ghinars şi ghin. Şi am ţinut minte.
Şi sara, dacă se lăsa frigul, ne luam un cheptar pe noi şi ne trăjam în chicioare nişte ştrinhi de lână şi lăsam vestele şi ciorapii din picioare pentru când ne întoarceam la oraş.

Sigur că, la întoarcerea acasă, mai scăpam câte o părădaiţă în salată şi mama râdea de mine că m-am făcut ţărăncuţă, dar îmi reveneam imediat ce începea şcoala şi trebuia să scriem compuneri sau comentarii literare în care nu era loc de regionalisme decât în interiorul citatelor.

Şi au trecut ani mulţi şi m-am trezit într-o zi, în zilele noastre, în magazin, unde am văzut un sortiment de pâine care semăna cu pâinea de casă. „Pită cu cartofi” scria pe etichetă. Şi mie mi-a fost cumva ruşine să cer pită. Am cerut pâine cu cartofi. Şi vânzătoarea a întrebat „din asta, pită?”, de parcă era vorba de pâine cu secară, pâine cu măsline, pâine unsă cu dulce ipocrizie, sau că pâinea aia se numea pită, cum ciabatta se numeşte ciabatta, nu ca şi cum aia era pită… şi brusc mi-a fost ruşine de ruşinea mea.
M-am simţit ca şi cum aş fi aruncat la coşul de gunoi al snobismului toate dărabele de pită de casă unse cu unsoare peste care puneam ceapă sau „crastaveţi”, părădăiţi sau unt şi dulceaţă de chiersăci de ghie şi toate momentele alea-n care simţeam nevoia să fim integraţi printre ei, să fim acceptaţi şi să fim egali, că era un privilegiu pentru noi să fim de-ai locului şi simţeam că numai aşa, vorbind ca ei, se putea.

Şi da, am auzit foarte des pe atunci „tu, Mărie! Tu, Mărie tu, ce-o zâs, tu, popa, când ghine cu iordanu’?” şi nu era nicio insultă în asta. Că pe ei popa i-o botezat. Şi tot popa le-o dus străbunii la groapă. Dar în postarea de azi nu era nicio urmă de tină adunată de pe uliţă. Era numai noroi împrăştiat pe marile bulevarde ale marilor oraşe şi pus apoi în cuvinte care sună vulgar, atât de vulgar, când sunt aruncate cu răutate.
Pită cu cartofi am cumpărat des de atunci. Şi aşa am şi cerut. Cu toată bucuria omului care-a avut cele mai frumoase vacanţe pe uliţele unui sat de care îi e dor de parcă sâmte că-l doare.

Foto