Pită unsă cu un dor

Am citit azi o postare scrisă de cineva care a avut bunici în satul bunicilor mei. Există un grup al „sătenilor” pe care, din când în când, ne mai amintim de vremurile-n care cea mai mare problemă a noastră era ploaia care ne împiedica să ieşim pe uliţă. Sau că, în urmă cu o seară, când ne-am dus în grup la furat de „floare”, cel care a intrat nu a fost atent şi a călcat nişte straturi şi satul era gata să dea-n clocot şi noi să fim deconspiraţi.
De pe acel grup aflăm ce s-a mai schimbat prin sat, cât de puţin a nins în comparaţie cu anii-n care nu putea intra nicio maşină-n sat, atât de mari erau zăpezile, cum mai arată casele de lângă care eram alungaţi noaptea, că noi prea râdeam şi cei de dincolo de geamuri prea erau osteniţi de lucru de la câmp ca să ne permită să le strâcăm hodina, şi tot mai des, cin’ s-a mai dus. Şi se tot duc.
Dură postarea de azi, limbaj vulgar, jigniri. Nu intru în amănunte. Are o problemă care poate fi delicată dacă săpăm adânc. Însă nimic nu scuză limbajul.
Foloseşte însă mult şi în sens peiorativ cuvântul „popă” şi asta mi-a trezit amintiri şi de aici începe de fapt postarea mea.

Eu mergeam acolo numai în vacanţe. La fel făceau şi alţi… vreo 25, la prima strigare. Din toate părţile ţării. În sat iar erau destui de vârsta noastră aşa că, în special vara, se înviora bine tot satul cu ţipetele noastre.
Acasă vorbeam „corect” şi pun în ghilimele pentru că nu vreau să se înţeleagă că ar fi incorect vocabularul lor. Dar de la bun început am învăţat că pâinea e pâine, roşia e roşie, ţuica e ţuică (îl auzeam pe tata, nu mustăciţi 😀 ). Aşa vorbeam acasă şi de la şcoală mergeam în excursie, nu meream. Cu siguranţă, ştiţi despre ce vorbesc.
Sigur, accentul de ardeleancă e şi acum cu mine când vorbesc liber, uneori nici nu-mi dau seama când am scăpări. Şi acum, cafiaua e cafia şi e mult mai gustoasă decât cafeaua, orice s-ar spune 😀
Dar cumva, am fost obligată de „împrejurimi” să îl fac insesizabil. Pe atunci însă nu aveam niciun motiv să fiu atentă la el deci pâinea putea fi pâinie, nimeni nu zicea nimic. Dar nu mergea cu „merem” în excursie, că imediat ne atrăgea atenţia câte un dascăl pe la şcoală.

Ei, şi odată ajunşi în vacanţe, ne simţeam cumva ciudat să vorbim „corect”. Când le spuneam celor din sat că noi mergem la cules de porumb, când tot satul merea la adunat de cucuruz, parcă simţeam aşa, o jenă, nu ştiu cum să vă explic. Ca şi cum noi ne credeam mai deştepţi, mai buni, mai altfel decât ei.
Şi nu am fost singura-n situaţia asta. Îi auzeam şi pe alţii, indiferent de oraşul din care veneau, folosind termenii ăia, fără să pară nimic forţat.
Şi da, cu ţuica am păţit-o când au venit la mine băieţii, după ce mi-au pus armindeni la poartă (ştiţi obiceiul? Nu aş vrea să mă abat mult, poate vă spun altădată) şi i-am întrebat dacă vor ţuică. Şi unul a spus: orăşanco, să ţâi mintie că babu’ Ilie (bunicul meu) nici n-are ţuică în chimniţă. Noi bem numa’ ghinars şi ghin. Şi am ţinut minte.
Şi sara, dacă se lăsa frigul, ne luam un cheptar pe noi şi ne trăjam în chicioare nişte ştrinhi de lână şi lăsam vestele şi ciorapii din picioare pentru când ne întoarceam la oraş.

Sigur că, la întoarcerea acasă, mai scăpam câte o părădaiţă în salată şi mama râdea de mine că m-am făcut ţărăncuţă, dar îmi reveneam imediat ce începea şcoala şi trebuia să scriem compuneri sau comentarii literare în care nu era loc de regionalisme decât în interiorul citatelor.

Şi au trecut ani mulţi şi m-am trezit într-o zi, în zilele noastre, în magazin, unde am văzut un sortiment de pâine care semăna cu pâinea de casă. „Pită cu cartofi” scria pe etichetă. Şi mie mi-a fost cumva ruşine să cer pită. Am cerut pâine cu cartofi. Şi vânzătoarea a întrebat „din asta, pită?”, de parcă era vorba de pâine cu secară, pâine cu măsline, pâine unsă cu dulce ipocrizie, sau că pâinea aia se numea pită, cum ciabatta se numeşte ciabatta, nu ca şi cum aia era pită… şi brusc mi-a fost ruşine de ruşinea mea.
M-am simţit ca şi cum aş fi aruncat la coşul de gunoi al snobismului toate dărabele de pită de casă unse cu unsoare peste care puneam ceapă sau „crastaveţi”, părădăiţi sau unt şi dulceaţă de chiersăci de ghie şi toate momentele alea-n care simţeam nevoia să fim integraţi printre ei, să fim acceptaţi şi să fim egali, că era un privilegiu pentru noi să fim de-ai locului şi simţeam că numai aşa, vorbind ca ei, se putea.

Şi da, am auzit foarte des pe atunci „tu, Mărie! Tu, Mărie tu, ce-o zâs, tu, popa, când ghine cu iordanu’?” şi nu era nicio insultă în asta. Că pe ei popa i-o botezat. Şi tot popa le-o dus străbunii la groapă. Dar în postarea de azi nu era nicio urmă de tină adunată de pe uliţă. Era numai noroi împrăştiat pe marile bulevarde ale marilor oraşe şi pus apoi în cuvinte care sună vulgar, atât de vulgar, când sunt aruncate cu răutate.
Pită cu cartofi am cumpărat des de atunci. Şi aşa am şi cerut. Cu toată bucuria omului care-a avut cele mai frumoase vacanţe pe uliţele unui sat de care îi e dor de parcă sâmte că-l doare.

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

88 de răspunsuri la Pită unsă cu un dor

  1. Ella zice:

    Mulțumesc din suflet Potecuță de felia de pită unsă cu dor … ioi ce mi l-ai stârnit! O văd pe „Mărie” a mea (soacra mea) și mi un dor … mă duc la telefon!
    Un weekend plăcut! Te țuc!

    Apreciat de 3 persoane

  2. M-a bucurat și m-a întristat deopotrivă postarea ta. Ai răscolit amintiri tandre!
    Noroiul pus în ventilator ne stropește pe toți.

    Apreciat de 2 persoane

  3. Ce bine te-nțeleg cu trecerea de la un grai la altul, așa treceam eu instant, în fiecare vacanță, cum trecea trenul de gara din Mărășești, la „dulcele grai moldovenesc” și-apoi, la sfîrșit, invers…
    Cît despre postarea aia… îmi pare rău că te-a supărat, zilnic vedem noroi și pietre aruncate gratis, cîndva voiam să-nțeleg dacă din plăcere sau din obișnuință, azi nu mai vreau, că tot n-am ce să le fac. Decît să păstrez distanța, că răutatea e aceeași și cu, și fără noi.

    Apreciat de 3 persoane

  4. Iosif zice:

    Eu cred ca nici un alt popor
    locuitor pribeag prin asta lume
    nu are-n inima cuvântul dor
    cuvânt profund, precum o rugaciune
    Oriunde-ar fi plecati prin lume
    românii se disting dintre o mie
    chiar daca si-ar lua altfel de nume
    dorul de tara-l mistuie ca o faclie…
    Un Weekend superb, cu vise si doruri împlinite, draga Potecuta !

    Apreciat de 3 persoane

  5. ina02s zice:

    Potecuta, cum zicea Contesa e și bucurie și tristețe. Cred că așa ne e dat, ca un șnur de mărțișor, sa împletim bucuria cu supărarea. Om ierta, că avem mai multa minte.
    Altfel, așa grai mă face să mă simpt de pe alta lume aș înțelege un sfert și poate nici atât. Da’ așa plăcut urechilor că nici nu conteaza. Ai văzut când întrebi ceva și celălalt zâmbește și zice „da, da…” și realizezi că nu a nteles?? Așa și eu.
    Mi-s așa dragi radacinile ( bunii, străbunii…obiceiurile,) că înțeleg lipsa și stinghereala celor ce nu au.
    Și ce emoționant ai scris, că eu sunt praf. Cat m-a răscolit ce ai scris aici „simţeam nevoia să fim integraţi printre ei, să fim acceptaţi şi să fim egali, că era un privilegiu pentru noi să fim de-ai locului şi simţeam că numai aşa, vorbind ca ei, se putea.”
    Mulțumesc că exiști ♥️.

    Apreciat de 4 persoane

    • Of, Ina, ce tare m-ai emoţionat! Îţi mulţumesc din inimă!
      Cred că oamenii se înţeleg şi din priviri, cumva. Da, ştiu ce zici cu „da, da, da” şi m-am amuzat imaginând scena. Sunt regionalisme pe care e normal să nu le înţelegi, aşa cum eu nu aş înţelege termenii din alte zone. Dar tot aia se pune pe masă, are acelaşi gust de „acasă”, indiferent de denumire 😉
      Te îmbrăţişez cu drag!

      Apreciat de 2 persoane

  6. ecaleopi zice:

    Mi s-a făcut tare dor de locuri pe care nu le cunosc… decât din zisele (scrisel) tale!

    Apreciat de 2 persoane

  7. tink3rbe11 zice:

    Da’ multe ar mai fi de scris numa’ dacă ai începe ai n-ai mai găta.
    Eu ma bucur ca viața nu m-a obligat să-mi schimb vorba.
    Tare mult mi-o plăcut postarea ta.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu ştiu ce înseamnă să te oblige viaţa sau ce ai vrut să spui. Dar când lucrezi cu oameni nu prea se cade să vorbeşti cu „no, zâua bună, no ce aţi zâs, no, ghine, no, fain”. Despre asta vorbeam. Şi na, la mine e şi puţin mai mult de atât. Dar nu contează, important e că nu am uitat vorba de acasă 😉 😉
      Îţi mulţumesc mult! O zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

  8. Outosego zice:

    Liked, shared, flipped to my „Stories” Magazine. Thank you :

    Apreciază

    • Ar trebui să scriu în engleză, poate. Totuşi, dacă l-ai distribuit înseamnă că vorbeşti limba română, altfel chiar nu are cum, cum ar traduce google cafia sau cheptar?
      Şi dacă totuşi nu… oare de ce? 😉
      Mulţumesc şi să ai o zî faină!

      Apreciat de 2 persoane

  9. Nautilus zice:

    De cafia aud întâia oară. Știam doar de cafă și cafei.

    Apreciat de 1 persoană

  10. rofstef zice:

    Tăche ca tăche, da cân am ajuns io la chersăci ghe ghie iera să mă prăpăghesc, no tulai tu hăi, da mo lovit o poftă şon dor de chersăci de ghie, șâ mâne io merg și bat chersăcu ghe are supărare 😂😂😂

    Apreciat de 2 persoane

    • Ai hodină, mă omule, că chiersâcu’ ăla nu ţ-o făcut nic (nu există litera aia care să redea pronunţia e n-ul ăla alungit, e o pronunţie specială, sigur o ştii), doar nu dai aşe în iel făfă să îţi hi făcut şeva. 😀

      Apreciat de 2 persoane

      • rofstef zice:

        Da exact !
        Doar prin exprimare se poate reda corect unele articulatii..
        Așa cum spunea și Aura mai jos, cum că mulți au preluat accentul nostru ardelenesc, dar nu vor putea nimeni reda mai curat și mai fin exact timbrul original așa cum știm noi să-l folosim și să-l redăm, atât acolo unde trebuie, cât și cum trebuie, numa noi argheleni 😀

        Ps. Ai dreptache tu cu chersăcu ala că n-am avut roada-n iel :))
        Weekend Frumos !!!

        Apreciază

        • E greu de pronunţat şi nu ştiu să scriu eu. De exemplu, miel, ştii că noi îi spunem cu n-ul urmat de un i, e greu. Poate mă înregistrez cu un text aşa şi îl pun 😀
          Weekend frumos şi ţie!

          Apreciază

  11. Aura B. Lupu zice:

    Nu mi-o fost niciodată rușine de accentul meu iar regionalismele le pomenesc mereu și-n scrierile mele; cu bucurie îmi amintesc de ștrimfi, laibăr, curechi, pită, porodici, etc.
    Mă amuză să văd că mulți acum au devenit brusc ardeleni, io, îs, musai, fain le folosește (aproape) toată lumea, că-s munteni sau moldoveni.
    Nu-i bai, mie îmi place. 😉
    Când însă se împroașcă cu noroi, se-arată cu degetul… e trist.
    Toți suntem oameni, toți suntem o apă și-un pământ.
    Te țuc, Potecuță! 😘

    Apreciat de 1 persoană

  12. Diana zice:

    Ce minunate amintiri! 🙂 (ignor faza cu rahatul aruncat in ventilator) 🙂
    „Probleme” aveam cand mergeam „la tara” in Regat. :)) Adevarul este ca am invatat ce imi spun oamenii de acolo dar nu m-am straduit sa folosesc aceleasi cuvinte – eu nu-i intelegeam intotdeauna pe ei, dar ei pe mine da, intotdeauna. 🙂 Nici „limbajul” Ardealului nu-l folosesc, desi, il inteleg. Aveam o colega de serviciu care spunea „cafia” si tare-mi placea (din cand in cand folosesc cuviantul si, uneori, cineva ma „corecteaza”) 🙂
    Mi-ai facut pofta de pita unsa cu unsoare. 🙂 Imi place de numa’-numa’!

    Apreciază

    • Mie îmi era tot Ardeal şi acelaşi judeţ. Bine, mai erau cuvinte care mă încurcau, dar puţine. Singurul care mi-a pus probleme o dată a fost „mure”. M-a trimis bunica la o vecină să îmi dea nişte mure, nu mai ştiu de ce, că doar aveam să aflu că şi noi aveam. Ei, eu eram în gând cu fructele alea delicioase. Şi vecina mi-a dat morcovi şi eu aşteptam. Şi murele? păi astea-s… 😀
      Dar în rest era simplu. Corfă, corfiţă, comânac, chelteu, şopru, privar… ştiam ce vor de la mine bunicii când mă trimiteau undeva sau după ceva de prin curte, casă, grădină 😀
      În schimb, studentă fiind, când am fost în Vâlcea, am fost pusă-n încurcătură la masă când m-au întrebat dacă vreau şuncă. La mine, şunca era aia presată, şuncă de Praga, şuncă de pui, ştii ce zic. Am zis da. Şi surpriză, la ei şunca era slănina noastră cea de toate zilele. Mi-a fost ruşine să nu mănânc… 😀
      Cu castraveţi muraţi? Cu roşii? Cu ce o mâncăm? 😀
      Îţi mulţumesc, Diana!

      Apreciat de 2 persoane

  13. Potecut, ce ne-am face fără rădăcini? Și eu îmi amintesc ca orice as fi făcut, tot oraseaca eram acolo, în satul bunicii. Cat despre graiul ardelenesc, l-am auzit prima data în facultate, apoi la rudele soțului meu. Și cumva a fost dragoste la prima vedere(graiul, nu sotul🙊), chiar dacă niciodată nu am reușit sa vorbesc asa. Poate de aia ma trezesc eu, regateanca, spunând uneori nu bem și noi o cafia? Și întotdeauna, acasă, pâinea e pita și untura unsoare. Și alte câteva care îl fac pe ardeleanul meu sa ridice o sprânceană și sa întrebe mirat, în cel mai regatean grai cu putință : ce ai tu, femeie, ți s-a făcut dor de Ardeal?

    Apreciat de 1 persoană

  14. ioansperling zice:

    Numa noi romanii suntem asa prosti. Nemtii sunt mândri foarte sa vorbească in dialectul lor indiferent in ce cercuri se invart!

    Apreciat de 1 persoană

  15. emiliawonc zice:

    Ca întotdeauna ai atins inimi. Clipele petrecute lângă bunici sunt atât de scumpe!
    Eu eram fata din sat care merge la bunici în oraș 🙂 Aveau casă, gospodărie, iepuri, găini, pui. Aveam și noi, acasă. Dar era altfel… Și acum casa bunicilor este locul unde mă simt acasă. Ce să mai zic despre bunicul meu scump și drag care mi-a fost cel mai bun prieten de suflet 😦 Acum am rămas cu amintiri și cu bunica de care mă bucur enorm că poate să ne fie alături, rar, când venim din ,,colțurile lumii”, dar alături.
    Cât despre regionalisme, accent… D-apoi eu, fiind basarabeancă, ce să mai zic? 🙂
    Graiul ardelenesc îmi este cunoscut și pot zice că m-a cucerit. Cumnata e măritată cu un ardelean și mai aud cuvinte ,,ciudate” pentru mine 🙂 însă destul de interesante 🙂 Eu, totuși, mi-am ,,virusat” mai mult rudele din România (din partea soțului) cu accentul și vorba pur moldovenești 🙂 Clar că la serviciu și în societate vorbesc româna frumoasă 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Sigur, asociem aceste amintiri cu bunicii şi cu noi, la vârsta aia. Şi asta le face extrem de preţioase şi de dulci. Că la bunici acasă era mai bine decât oriunde. Era lumea noastră acolo, eram ca-n poveşti. 🙂
      Eu sunt îndrăgostită de graiul vostru. Am avut la un moment dat un coleg de apartament, student aici, din Bălţi. Iubita lui era parcă din oraş, nu mai ştiu sigur, nu contează. Ei, şi când ne nimeream toţi la masă era cevaaa… aş fi stat ore-ntregi să-l ascult. Aşa că te cred că rudele din România au fost virusate, şi eu aş fi 🙂
      Ăăăă… stai că ştiu, îmi amintesc: Te cuprind! Am zis bine? 🙂

      Apreciat de 2 persoane

  16. ecoarta zice:

    O, Doamne, tu, Doruleț! D-apăi regionalismele aiestea îs ca sarea în bucate. Fără ele, n-ai ce căta pin satele din Ardeal și nu numa’. Draga mea, io cân’ mărg la mine-n sat, îm’ lăs vorba de orășancă la intrarea în sat. Și îmi place la nebunie să grăiesc cu ominii în limba lor. Și te înțăleg: ptita-i ptită, picioca-i piciocă; lichiu cu curechi și apă de la șip.
    Nu mai zâc nimnic!

    Apreciat de 3 persoane

    • Ce frumos ai spus! Ca sarea-n bucate…! Şi aşa e.
      Mi-ai făcut poftă de lichiu cu curechi! Un deliciu! Nu l-as da pentru niciun tort, nici măcar pentru astea de la miercurea fără cuvinte. Cu piper peste… vaaaai!
      Te pup, draga mea!

      Apreciat de 3 persoane

  17. Acum parcă ne mângâie auzul să auzim câte un regionalism care ne îndulcește amintirile din vremea când erau atât de uzuale la țară. Memoria îmi reține un panou de pe șosea, prin apropiere de Alba Iulia, văzut anul acesta când am fost în vacanță și pe care scria mare: „Avem păsulă cu ciolan”. Păcat că nu-mi era foame în acel moment, că tare aș fi vrut să văd dacă-i făcut așe cum suna reclama. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  18. Pita cu cartofi e ceva de care n-am avut parte în copilărie 🙂 . Aveam în schimb la bunica o brutărie în sat, unde mergeam noi copiii, care n-aveam altă treabă și stăteam și așteptam să se coacă pâinea pe vatră. Și când era gata, dădeam bonurile de pâine la schimb și ne întorceam, mușcând cu poftă dintr-o pâine borțoasă, caldă și care mirosea dumnezeiește. M-am întors în copilărie și-ți tare mulțumesc că m-ai purtat într-acolo.

    Apreciat de 1 persoană

  19. 9 zice:

    La noi tuica e… pălincă,😂 ardeiul e piparcă, porumbul tenty(tenchi) si da păinea e pită🙂 cat despre oameni…mereu sunt unii care vor improsca noroi doar asa se simt bine🙂

    Apreciat de 1 persoană

  20. Katherine zice:

    Mi-ai adus aminte de primii ani ai vietii, de copilarie, de bunici si parfumul acelor vremuri.
    Frumoase randuri, draga Potecuta! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  21. ane zice:

    Eu spun doar atât ”Pită unsă cu dor” O să plec în curând, în Ardeal acolo unde m-am născut. Acolo e altă lume; așa o văd eu.
    Rândurile tale frumos scrise, mi-au amestecat toate gândurile, cu suspine nostalgice. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  22. Suzana zice:

    Ce frumos ai scris, Potecuta! Si mi s-a facut un dor crancen de vacantele la bunici. Si acum ca ai scris, imi aduc aminte de cum ma impregnam cu stilul lor de a vorbi si cum continuam o perioada cand reveneam acasa, incredibil de firesc. Si tot asa, in fiecare vara! 🙂
    Multumesc mult de tot pentru ceea ce am citit! Numai bine sa fie la tine!

    Apreciat de 1 persoană

    • Deci şi tu o păţeai? 😀 Aşa-i că era extrem de uşor de adoptat stilul lor? O molipsire dragă mie!
      Îţi mulţumesc mult, Suzana, tare mult mă bucur că am trezit amintiri atât de dragi!
      Îţi doresc o zi frumoasă şi numai bine!

      Apreciază

  23. Florina zice:

    Maine e zi mare in calendar, Potecuta, e ziua lui, a Sfantului Ardealului si pentru mine e zi sfanta. Atat am avut sa-ti spun, fiecare sa-si asume ce, unde si cand spune deci iti inteleg durerea cu care ai scris ce ai scris. Tu sa mergi pe drumul tau ca nu esti singura care mai are bun-simt, respect, demnitate si sange de român! 🙂
    Iata Potecută, iti las si versurile mele, poate le-or mai placea si altora i-o mai pune pe ganduri ca stiu ca tu-mi permiti linkuri la tine 🙂
    https://florina.turuga.eu/carti-copii/poeziile/in-romania-s-a-facut-frig/
    Sa ne bucuram cu totii de duminica de maine!

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, aşa ar trebui. Să existe şi asumare, nu numai libertatea de exprimare. Am scris cu dezamăgire despre acea postare. În rest, nu e durere, nu are de ce. M-a dezamăgit şi m-a mirat, pe acel grup se scrie altfel, nu a existat până acum o astfel de reacţie. Dar nu e războiul meu şi nici nu ar putea fi. Cu ocazia asta mi-am amintit de toate astea la care ţin şi pe care le preţuiesc enorm.
      Îţi mulţumesc frumos! O zi cât mai bună să ai!

      Apreciat de 1 persoană

  24. Chiar dor pios răzbate din povestirea ta. „Şi, Doamne, frumos era pe atunci”, chiar de uliţa copilăriei era situată în cu totul altă zonă geografică.
    Cât despre lume şi gura ei, cu greu se poate închide, chiar de ne răneşte auzul şi sensibilitatea şi dorul din suflet.
    Mi-a fost dor de tine, de scrierile tale!

    Apreciat de 1 persoană

  25. anasylvi zice:

    Foarte frumos articolul tau. Eu nu cred ca am vreun accent anume, nici nu am sesizat in sudul Dobrogei, de unde sunt eu, poate doar in modul de pronuntare, cel mult. Bunicii mei nu aveau nici ei accent, nu unul evident, traind de zeci de ani la orase. Daca insa merg in vreun loc unde au accent, de orice fel, se lipeste de mine in maxim o zi. Intr-o saptamana vorbesc precum oamenii de pe acolo, daca nu ma controlez bine. Am luat chiar si accentul italian. Asadar, inteleg ce zici si mi se pare normal sa vorbesti precum cei din partea locului, mai ales daca si tu esti de acolo.

    Apreciat de 1 persoană

    • Hehehe, ce frumos aşa, că te adaptezi atât de repede. Când eram acasă, nu îmi dădeam seama că vorbesc cu accent. Nici eu, nici cei de lângă mine. Adică nici nu cred că era sesizabil. La facultate, imediat se simţea şi sincer, şi eu am simţit la alţii. Deja identificam clujeanul după vorbă. Şi e tot Ardeal. Dar accentul parcă e mai pronunţat la ei. Sau moldoveanul şi olteanul. Şi atunci am înţeles cum e treaba cu asta. Şi tot atunci ni s-a cerut să ne controlăm, să avem grijă la pronunţie. Şi am corectat ce s-a putut.
      Mulţumesc, Ana!

      Apreciat de 1 persoană

  26. stanjenel07 zice:

    Ce frumos ai scris articolul. Despre cum ai povestiti ce faceai cand te duceai la tara in Ardeal. Eu m-am dus si eu la tara , dar mai rar pentru ca nu am avut parte de o tara asa cum povestesti tu despre pita, cucuruz sau ghin sau toate evenimentele si persoanele pe care le-ai intalnit cand te duceai la sat. Eu cand ma duceam la tara, in copilaria mea nu a fost deloc asa. Ma aduceaa tati care nu mai traieste si statea singura in curte si in case pentru ca matutsile mele si cu bunica mea se duceau pe camp si ma lasau acolo pana sa intorceau seara. Si una dintre matusi nu ma intelegem deloc cu ea si nici altii nu o suportau inclusiv familia. Si mami me-a mi-a povestit de o tara de vis cum ai avut tu parte la maica si taica cum se spune la noi in Muntenia in loc de buni sau buna. Si erau niste bunici mununati. Mamii mereu i-a povestit copilaria ei de cand eram o copila mica si ca i-a placut foarte mult ca era raiul pe pamant la tata cand era o copila. Si ma bucur pentru tine si mami ca ati avut parte de o tara de vis si ca v-au placut de toate. Chiar nu ma deranjeaza ca nu am avut parte de o asemea tara. Si chiar as vrea fiind din Muntenia sa mai scrii articole despre aceste subiecte chiar ai talent. M-am mutat in Sibiu de 7 ani si chiar mi-ar place sa aflu mai mult deore viata oamenilor din trecut despre Ardeal. Sa ai o zii buna!

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc frumos pentru aprecieri! Era frumos acolo din foarte multe motive, poate toate subiective.
      În primul rând, erau bunicii acolo. Şi ei ne răsfăţau cum nu se poate. Nu erau părinţii deci scăpam şi de programul de acasă cu şcoală, teme, spălat, culcat, trezit, mâncat, şcoală, teme, spălat, mâncat, culcat şi tot aşa.
      Era libertatea aia totală pe care acasă nu o aveam. Că acasă avem şi oră de întors de afară, era totuşi oraş, nu stăteam toată noaptea cum stăteam la bunici, pe uliţă.
      Apoi eram copii. Şi tot ce are legătură cu asta e de poveste.
      Era aerul curat, erau dealurile pe care urcam, erau grădinile prin care stăteam şi citeam, sub cireş, nuc, pruni.
      Erau prietenii pe care îi vedeam o dată pe an şi cu care ne jucam, povesteam despre şcoala lor, oraşul lor, apoi, mai târziu, de care ne-am îndrăgostit…
      Astea toate fac din acel sat unul de poveste, aşa cum fiecare sat e de poveste din aceste motive.
      Voi mai povesti. Din trecutul meu. Că despre trecutul ăla de demult, ăla care ar putea fi pagină de istorie, nu pot. Că nu l-am trăit. Şi trecutul meu nu e foarte îndepărat, sincer 😀
      O zi frumoasă îţi doresc şi eu!

      Apreciază

  27. Floare de mai zice:

    Potecuț,eu stau acasă la bunica şi acum,cea din partea mamei,vacanțe am avut la vreo 6-7 km distanță în satul cu acelaşi nume ca al comunei,I.L.CARAGIALE,jud.DÂMBOVIȚA,la bunica din partea tatălui,eu cred că n-am accent sau cine ştie😀,dar dor de pâinea cu untură şi sare+ceaiul aferent😊tot mi-ai făcut…pentru că mi-e dor de diminețile în care luam micul dejun pregătit şi servit de tata sau de bunica(mama era la serviciu),dar bunica era tot timpul acasă iar tata când lucra în schimbul doi la uzină pleca la ora 14,avea timp să îmi dea micul dejun şi prânzul…Mi-e dor de vremea aceea pentru că nici tata nici bunica nu mai sunt în lumea asta….Şi îmi e dor de amândoi….😢😢

    Apreciază

  28. Anca (housyscolors) zice:

    Melancolica sunt si eu acum. Gandul la satul copilariei ma emotioneaza mereu. Satul meu era la granita dintre Moldova si Ardeal, iar graiul era unul special, cu influente secuiesti si un accent moldavo-ardelenesc.
    Din nefericire nu am preluat mult din el, desi mi-ar fi placut.

    Apreciază

  29. Cultura asiatică (cea japoneză în special) este centrată pe respectarea şi venerarea trecutului. La noi, în cultura europeană, trecutul este perimat, trăim clipa…şi asta e tot ce contează.

    Apreciază

  30. Atât dă fain sună graiul tău, că în timp ce citeam, ţi-am auzit și intonaţia. Mulţam, Potecuță!🙂

    Apreciază

  31. Îmi pare rău că citesc textul așa târziu, dar nu cred că asta contează. Contează că l-am simțit cu tot sufletul și m-a podidit plânsul.
    Zona din care vin eu nu are accent și nici cuvinte speciale, așa ca ale tale, dar probabil vorbind cu alții din alte regiuni și noi părem din altă lume, așa cum și ei ne par nouă.

    Știi ce e trist Potecuță? E trist că în timp ce tu te gândești că ți-a fost rușine să pronunți cuvântul pită, alții sunt plecați de 1-2 ani în țări străine și vin acasă și vezi doamne-și uită limba. Și nu regionalisme, nu.. cuvinte normale (înțelegi tu, prin normale mă refer la astea folosite de oricine, indiferent de regiune). Asta e trist.

    Mi-ar plăcea să te ascult povestind în graiul tău dulce și drag și sunt curioasă dacă aș înțelege 😀

    Apreciază

    • Bine spui, Călătorule drag, nu contează când e citit, contează să ajungă la suflet şi să facă bine! 😉
      Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai spus! Da, ai mare dreptate! Atunci mi-a scăpat amănuntul ăsta cu cei care uită „commo se dice” la mămăligă. 🙂 Poate nu mi-ar mai fi fost atât de ruşine…
      Mi-ai dat o idee. Cred că mă voi gândi să mă înregistrez cu un text. Bine, în afară de accent şi de câteva regionalisme, nu-ţi imagina că e mare direfenţă, vorbim de un sat din Ardel, nu din altă ţară. Dar regionalismele alea sunt ceva… de multe nu ştiu nici acum. Dar am eu o carte cu toate fix din acel sat şi vă dau lucrare de control 😀
      Te pup, draga mea! Mulţumesc mult!

      Apreciază

  32. admin zice:

    A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
    Şi au trecut ani mulţi şi m-am trezit într-o zi, în zilele noastre, în magazin, unde am văzut un sortiment de pâine care semăna cu pâinea de casă. „Pită cu cartofi” scria pe etichetă. Şi mie mi-a fost cumva ruşine să cer pită. Am cerut pâine cu cartofi. Şi vânzătoarea a întrebat „din asta, pită?”, de parcă era vorba de pâine cu secară, pâine cu măsline, pâine unsă cu dulce ipocrizie, sau că pâinea aia se numea pită, cum ciabatta se numeşte ciabatta, nu ca şi cum aia era pită… şi brusc mi-a fost ruşine de ruşinea mea.
    M-am simţit ca şi cum aş fi aruncat la coşul de gunoi al snobismului toate dărabele de pită de casă unse cu unsoare peste care puneam ceapă sau „crastaveţi”, părădăiţi sau unt şi dulceaţă de chiersăci de ghie şi toate momentele alea-n care simţeam nevoia să fim integraţi printre ei, să fim acceptaţi şi să fim egali, că era un privilegiu pentru noi să fim de-ai locului şi simţeam că numai aşa, vorbind ca ei, se putea.

    Apreciază

  33. Alex zice:

    Delicios articol, dragă Potecuță! Așa ce frumos ai descris parfumul de odinioară al vacanțelor tale la țară, la bunici și stilul minunat al oamenilor de acolo de a vorbi așa cum au pomenit din moși strămoși. Eu fiind „sudist” (cum îmi spunea mereu cu umor un profesor de la facultate), dar preumblându-mă cu școala pe meleaguri ardelenești, am prins mare drag de graiul colegilor mei ardeleni, care tare frumos mai rosteau cuvintele, fiecare după zona de unde venea. Iar eu imediat vedeam diferențele, dar ce frumos suna graiul cel românesc în gura lor. Am citit cu nesaț comentariul lui Ștef și răspunsul tău. Ce fain ar fi să fie și în varianta audio.
    Numai bine îți doresc din toată inima și…. să ne mai povestești de ghinul din chimniță și chierisica din ghie! 😀

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc tare mult, Alex! Mă bucur mult că ţi-a plăcut!
      Uite, aşa sunt eu când e vorba de cei din Republica Moldova. Sunt de-a dreptul îndrăgostită de felul în care vorbesc ei, i-aş asculta fără oprire şi nu m-aş plictisi.
      Hmm, nu e deloc o idee rea şi chiar mă voi gândi la asta şi poate voi face o variantă audio cu un text în graiul ăsta 😉
      Numai bine îţi doresc, Alex!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s