Dialog silabisit

La muncă, sună telefonul. O voce îmbătrânită, uşor tremurată, mă roagă să îi dau un număr de telefon, pentru fiul său. Nu-l am la îndemână. Şi nu vreau să-l ţin la telefon până caut. Cer scuze şi rog să revină în 5 minute. Revine. Cere scuze, mulţumeşte, iar roagă. Spun că nu există număr de telefon, există doar adresă de email. Întreb dacă are ceva de notat. Are, s-a pregătit din timp cu tot. Spun primul cuvânt din adresă, nu înţelege, spune că-i bătrân şi nu aude, mă roagă să spun mai tare. Iar cere scuze. Repet cuvântul, cu voce ridicată. Urmează un alt cuvânt după primul, legat de primul. Înţelege cuvântul, nu înţelege când spun „legat”. Cum? Într-un cuvânt, spun.
– Să mai scriu un cuvânt?
– Nu, nu. Scrieţi totul într-un cuvânt, nu lăsaţi spaţiu liber între primul şi al doilea.
A înţeles. Urmează un @. Spun arond deşi era clar că nu va înţelege. Dar mi-era la fel de clar că o „coadă de maimuţă” l-ar fi încurcat şi mai tare. Nu înţelege. Mă roagă să zic mai tare. Aproape că ţip, nu la el, nu nervoasă, să audă.
– Aron?
Da, aşa, Aron, zic, convinsă fiind că fiul lui va înţelege ce vrea să fie aia. Urmează gmail. Nu aude. Ţip.
– Camil?
Zic pe litere g de la George, m, a, i, l. Punct, zic.
– Kent?
– Nu, punct. Puneţi un punct. Şi com c, o, m

Mulţumeşte. Spun că ar fi bine totuşi să sune şi fiul dacă nu e sigur de adresă, să fie totul bine. Spune că nu vrea să deranjeze. Spun că nu e deranj deloc. Iar mulţumeşte.
– Şi pune în plic scrisoarea şi cu adresa asta merge la poştă?
– Nu. Nu trebuie mers la poştă, asta e adresă de pe internet, de acasă trimite şi nu pune în plic. Cred că fiul dumneavoastră ştie, dacă are calculator.
– Oooo, păi are. E priceput tare!, spune cu atâta mândrie-n voce şi, mai ales, cu bucuria omului care în sfârşit a înţeles despre ce e vorba.
Mulţumeşte, cere scuze iar şi iar, spune că mă roagă să-l iert, că e bătrân şi nu aude şi nu ştie…

Şi mie mi se face ruşine. Că nici data viitoare nu aş putea să mă descurc mai bine. Să-i explic unui om care şi-a trăit viaţa toată, ca noi o parte din ea, fără internet şi calculator, ce e aia @ şi gmail. Şi am impresia că n-am explicat pe cât de bine ar fi trebuit.
Şi mi-am adus aminte de mine, în prima zi de şcoală. Când cineva a avut răbdarea şi dăruirea să vorbească în faţa a 42 de copii, tare, să se audă, şi clar, să se înţeleagă, a, b, e, c, e, d, a, r.
Şi a repetat de câte ori a fost nevoie. Şi iar mi s-a strâns sufletul la gândul că poate aş fi putut mai mult. Dar cum?

Foto