Şi vara asta…

Dragă…,

E aproape de final vara asta. Şi vara asta. Calendarul o spune şi eu îl cred, pe el îl cred. De mult timp nu mai ţin cont de gradele celsius din termometre, nici de culorile de pe hărţile „wall”-ului folosit de prezentatorii rubricii meteo. Calendarul e singurul reper solid care mai poate susţine anotimpuri. Şi de care sufletul se agaţă, să nu-şi piardă echilibrul pe firul tot mai firav al trecerii.
Are nevoie de un reper şi el. Şi are şi dreptul ăsta. Să-şi ia răgazul să-i fie dor. De ruginiu, de ploi, de nemaivenire. Să poată simţi în voie arome şi amintiri. De struguri, de înserări tinere, de nerostiri. Să ştie când e timpul pentru a gusta din dulceaţa dintr-un demult. A gutuilor din geamul bunicii, a dimineţilor reci, a întoarcerilor la sine. Fără asta, ar umbla bezmetic printre toate, fără să ştie, fără să mai ştie de emoţia regăsirii, fără să mai cunoască tresărirea.
Şi ce să facă fără toate astea? Din ce să-şi ia puterea pentru zbor dacă n-ar exista începutul de toamnă sau adierea primăverilor ne-ncepute?
Nu, el n-are nevoie de program fix, de prestabiliri sau de motive pentru a-şi reinventa plutirea. Dar are nevoie să ştie şi să fie lăsat să simtă. Pe rând, pe toate, la timpul lor. Să nu-l ameţească amestecul ăsta al zilelor, să nu-l tulbure haosul, să nu-l rănească ceva-ul nedefinit al neuitării.

Şi atunci, da, am nevoie de calendar. Să-l las să-mi spună, să-l ascult şi să-l cred, mai ales să-l cred. Că de mult timp nu mai ţin cont de grade, gradele celsius. Şi calendarul îmi spune că e aproape de final vara asta. Şi vara asta. Că nu mai e mult până când vor curge amintiri ale unor începuturi de şcoală, de dor, de viaţă, de culoare.
Şi că vor rugini şi aşteptări, şi vise uitate undeva pe mal de mare, şi nespusele şi nevisatele care se vor întoarce acasă înfrigurate. Şi că în curând vom primi anotimp nou şi tânăr în gâdurile noastre tot mai îmbătrânite. Ce ne-am face oare fără întâmpinările astea pline de promisiuni şi de încrederi? Că vom face, că ne vor aduce, că vom renunţa, că vom reîncepe, că nu vom mai…? Ele ne ţin pe firul ăla firav al trecerii, tot ele e sunt şi plasa de siguranţă. Altfel, cum să acceptăm goana asta nebună a lor prin timp şi a timpului prin noi?

Ai văzut? E aproape de final vara asta. Şi vara asta. Calendarul începe să prindă o nuanţă de gălbui. Şi-mi pare că îi şchiopătează filele. Dar eu îl cred. Pe el îl cred. E aproape toamnă. Aproape. Mai e mult până să fie cu adevărat. Timp de iubit şi de sperat. De aşteptat şi de aşezat gânduri în ordine. Timp de noi pentru noi. De la noi trece. Mai e destul. Încă e vară…

Ai simţit? Şi vara asta e aproape gata. Lasă, mai e timp…

Cu drag,
tot eu.

Foto