Jurnal de om întors la muncă

Azi… e ziua aia-n care ştii că e luni, ştii că e august, ştii că e prima zi de după concediu… şi cam atât. Nu ai habar ce dată e, nu prea-ţi găseşti locul, ai impresia că totul e pe dos, că nu mai ştii să faci nimic şi că… în fine, ştiţi voi cum e prima zi după concediu. Aş zice că e naşpa, dacă nu m-aş feri de termenii ăştia.
E luni. Şi e ciudat. Pe la serviciu bate vânt de „liberare” şi nu ştiu de ce e aşa de linişte, nu ştiu pe unde-mi umblă colegii, mă simt ca şi cum în prima zi de şcoală aş fi singură-n curtea şcolii. Data sigur n-am încurcat-o, de locaţie nu-s sigură. Până acum n-a sunat nicio alarmă, cred că-s unde trebuie 😀

Afară… sufocant. Sufocă aerul, sufocă liniştea, sufocă nemişcarea, totul pare amorţit, suspendat cumva între un ieri şi-un azi. E încă vacanţă, se simte asta. Da, şi traficul e sufocant şi sufocat, ştiu, am urmărit nişte ştiri. Dar nu-s în trafic şi nu-i simt pulsul.

Mă gândesc… că nu v-am spus „bine v-am regăsit!”. Vă spun acum. Şi sper că sunteţi bine cu toţii. Trebuie să fiţi bine, nu se poate altfel. Nu? Şi vă mulţumesc încă o dată pentru urările voastre!
Mă gândesc şi că mi-e greu acum să mă adun, să scriu altceva, orice altceva, trebuie să-mi regăsesc ritmul, să-mi recuperez stilul. Asta dacă nu l-am lăsat prin tren, pe undeva.
Voi ştiaţi că avem o ţară foarte mare? Atât de mare, încât din punctul A în punctul B, cu trenul, ai putea face cam 24 de ore? Da, bine, cu „escală”. Nu, n-am făcut atât, am ales o altă rută, dar zic şi eu. La o adică, treci oceanul în timpul ăsta. E drept, pe ăla nu-l treci cu trenul. Dar no, cârcotesc şi eu 😀

Ascult… ASTA. Aşa, pur şi simplu pentru că.

Bine v-am regăsit. V-a fost dor de mine? 🙄

Foto