Dragă…,
nu aş vrea să abuzez de scrisori, nici de timpul tău. Nu vreau să devină obositor şi nici să le transform în ceva banal, la ordinea zilei. Dar te rog, accept-o şi pe asta. Pentru că nu pot altfel. Nu pot scrie asta decât aşa. Nu o pot spune altcuiva în afară de tine. Pentru că, aşa cum am spus în scrisoarea trecută, tu înţelegi că eu nu-mi impun punctul de vedere, eu doar spun dacă şi ce mă doare, şi tu ştii să asculţi şi apoi să-mi spui, la rândul tău, părerea ta, fără să mă arăţi cu degetul, fără să mă judeci, fără să mă îndepărtezi doar pentru că privim de pe maluri diferire curgerea aceluiaşi râu. De aia-ţi scriu iar. Pentru că am încercat să schiţez altceva şi nu am reuşit. Simt că trebuie să-ţi spun asta şi apoi voi încerca să iau o pauză. Nu s-a uscat bine silaba ultimului cuvânt din scrisoarea abia ajunsă la tine şi iată că dau buzna din nou în gândul tău. Dar numai tu…
Nu pot scrie despre ce s-a întâmplat. Nu pot, nu vreau, nu-s în stare. Şi e mai bine aşa. Pentru că nu aş spune nimic. Sau nimic dincolo de ce s-a spus deja. Îi las pe cei îndreptăţiţi să o facă. Pe cei care ştiu mai bine. Pe cei care înţeleg mai multe. Eu scriu despre altceva acum. Poate cu legătură fină. Sau nu. Poate cu aluzie uşoară la revolta oricui mai simte ceva. Sau nu.
Mi-e frică! Teribil de frică. De linişte mi-e frică. Şi de uitare mi-e frică. De liniştea de după valuri, de tăcerile de după revolte, de uitarea de după vacarm. De blazare mi-e frică. De toate astea mi-e frică! Frică, mai mult decât dezgust. Groază, mai mult decât silă. Astea toate fac atât de mult rău, infinit mai mult rău decât răul în sine, încât aproape că mă sufocă toată frica asta.
A fost odată… o seară de 30 de octombrie care a înmărmurit o ţară. O lume. Nu ai cum să nu îţi aminteşti. Seara aia şi lunile de după ea au înţepenit de durere, de revoltă şi de neputinţă, pe oricine a aflat de asta. 64 au fost. Şi unul singur să fi fost, tot ar fi fost imposibil de numărat fără să-ţi faci inima ţăndări.
S-a strigat, s-au aprins lumânări, s-a plâns, s-au cerut demisii, s-a ieşit în stradă, s-au strâns pumni, s-a strâns din dinţi. Şi s-a aşteptat. Un răspuns, o soluţie, o schimbare, o revenire la normal. A fost durere şi a fost disperare. Nu s-au acceptat explicaţii, nu era nimic de explicat. S-au căutat şi s-au găsiţi vinovaţii. Toţi, de la mic la mare. S-a cerut plecarea lor. Au plecat. Au venit alţii în locul lor. S-au cerut pedepse. Şi unele au venit. Nu avea cum să nu te mişte asta. Şi foarte puţini au fost cei care nu au fost impresionaţi. De tragedie, în primul rând. De efectul ei, în al doiea rând. De faptul că am simţit sau doar am văzut cum unele rotiţe încep să se mişte. Şi apoi s-a tăcut.
Iunie, 2019, un oraş european. Pe un bulevard oarecare, se deschide un restaurant. Buluc la deschidere, cum se poartă cam peste tot, prin lume. Pe uşă, un afiş sec care anunţă că „această unitate funcţionează fără autorizaţia de securitate la incendiu”. Cum e posibil? Te rog, spune-mi tu, cum? 63 de litere care anunţă într-un limbaj ca de lemn exact ceea ce a dus la cei 64 de morţi pe care i-am plâns cu toţii. Exact ceea ce ne-a cutremurat şi ne-a făcut să strigăm că este inadmisibil. Că nu acceptăm, că aşa nu se mai poate. Cum se face că se poate? Iar. Şi nu e singura astfel de unitate în această situaţie.
Cum se face că trecem pe lângă şi tăcem? Cum se face că nu mai e o problemă să intrăm acolo, să ne îmbulzim şi să dăm banii pe o farfurie cu… de toate?
Vinovaţi sunt cei care au permis să fie deschisă unitatea fără autorizaţie, urmând să fie dată… cândva? Da, aşa e. Dar noi? Noi toţi. Eu, că trec zilnic pe lângă ea şi tac. Eu nu-s vinovată? Nu-s ipocrită? Am plâns mult zilele alea. M-am revoltat. Şi acum? Ce fac acum? Cei care intră şi mănâncă acolo nu sunt şi ei vinovaţi? Au fost poate unii dintre ei în stradă atunci. Au aprins şi ei lumânări şi au plâns. Au cerut pedepsirea vinovaţilor. Şi acum? Nu devenim complicii unor oameni pe care i-am blamat şi le-am strigat să plece?
Ştiu că nu depinde de mine. Nici de cei 20-30 de oameni care poate mănâncă în momentul ăsta acolo. Sau câţi or fi. Gândul ăsta că nu depinde de mine mă face să scap de vină. E o amăgire pansament. E un pumn de nisip în care-mi ascund capul.
Restaurantul ăsta n-ar fi avut nicio şansă să fie deschis în noiembrie 2015. Nu în condiţiile astea. Ar fi fost, sub impulsul emoţiei de moment, o bombă cu ceas. Acum de ce se poate?
Poate pentru că revolta ţine până când ni se face foame.
Mă doare. Dar dincolo de durere, mi-e frică. Teribil de frică. De noi toţi cei care tăcem adânc a doua zi după ce ne revoltăm. De frica mea mi-e frică. Şi sentimentul ăsta acut nu poate fi demis.
Iartă-mă, nu e o scrisoare aşa cum te-ai obşnuit. Rar ies din tipare. Extrem de rar scriu despre subiectele la zi. Dar acum mi-e frică. Mai mult decât silă, mi-e teribil de frică.
Nu cu drag,
dar tot eu.
Poteci de dor 
Am sentimentul că ne-au amorțit simțurile, conștiințele, responsabilitatea… Acum cu rețele sociale atat de puternice, dar cu suflete atat de mici, într-adevăr parcă nu ne-au rămas decât dezamăgirea, neputința si frica.
Oare până unde trebuie să ajungă ororile ca să ne trezim din amorțire?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ana, ce oroare mai mare poate fi decât să moară un om în astfel de condiţii? Să moară 64. S-a întâmplat. Şi, cum am spus, a ţinut până când ni s-a făcut foame…
Da, amorţim repede după cutremur. Nepermis de repede, din păcate. Dacă merge şi aşa, nimic nu se va schimba, niciodată.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Spuneai de un pumn de nisip. Noi înșine suntem ca nisipul de pe plajă, împins și tras, înainte și înapoi, de capriciile mării. Din această alegorie, marea reprezentând viața noastră, așa cum e ea, când mai lină, când mai agitată. Da, atunci în zilele imediat următoare, s-a luat atitudine. Sau cel puțin, părea a se fi luat. Dar uitarea e ceva copleșitor. Se lasă ca o ceață și din nou nu mai vedem neregulile. Sau ne acomodăm cu ele, așa cum sunt…Iar societatea civilă care este activă, nu poate sta nici ea permanent în stradă. Pentru mine (să zic așa) care sunt distrat și intru pe lângă acel afiș fără să-l citesc (după câteva zile probabil o să și dispară) cu ochii mai degrabă după meniu. Iar această problemă nu e singulară. Tot vin, altele și altele…
Au ieșit oamenii în stradă și ca să nu se dea legea amnistiei. Ursul a mers nepăsător înainte și s-a dat cu toată împotrivirea noastră. Apoi spiritele s-au calmat din nou, ce era să facem? Suntem un popor liniștit în fondul nostru genetic. Pașnic până la o adică. Dar uite că ne sunt omorâți copiii! Luați din stradă și sechestrați! De cine? De aceia care au găsit poarta închisorilor deschisă… Păi? Adică!!!
ApreciazăApreciază
E foarte adevărat că ceea ce vor „ei” să se întâmple se întâmplă, dincolo de împotrivirea noastră. Că legile care trebuie adoptate se vor adopta, indiferent de câte proteste vor fi în stradă. E foarte adevărat că lucruri care mişcă atunci, la cald, revin apoi la starea lor iniţială şi poate nimeni nu mai bagă de seamă sau pentru nimeni nu mai contează, poate pentru că ajungem la concluzia că nu mai depinde de noi. Nu spun să fim numai în stradă.
Dar, ca să fac o paralelă cu cazul din zilele astea, e ca şi cum dimineaţa, la cafea, urmărind ştirile, ne revoltăm şi înjurăm poliţiştii că au stat la poartă şi spunem că sunt puşi în funcţie pe pile, pe şpăgi, pe nepotisme, că-s incompetenţi şi proşti şi că nu-s oameni. Ne strigăm revolta lângă soţ, soţie, copil, mamă, tată sau doar aşa, în noi strigăm. Plecăm apoi spre muncă, uităm centura sau depăşim pe linie continuă, ne opreşte un poliţist şi noi ce facem? Spunem: „hai, boss, ia 200 de lei, mă grăbeam şi eu la muncă”. Deci? Chiar numai cei care ne conduc sunt de vină?
Chiar numai cei care aveau Colectivul şi cei care au lăsat să funcţioneze aşa sunt criminali dacă noi, noi ăia de-am ieşit atunci în stradă să dispară toate cluburile fără autorizaţie, acum susţinem afacerea asta mâncând shaorme în restaurantul ăla fără autorizaţie? Eu nu ies în stradă să strig în faţa restaurantului. Nu-i sparg geamurile, nu-i înjur pe angajaţi.
Dar dacă aş intra acolo, cu afişul ăla pe uşă, aş simţi că mint. Ori mint acum, când mă las pradă unei pofte, ori am minţit atunci când am spus că aşa nu mai putem accepta. Când am spus că-s om şi simt durerea şi simt revolta şi că-mi pasă şi că vreau o schimbare şi că aşa nu e normal.
Atât pot eu să fac. Nu schimb ţara cu asta. O fac pentru mine. E infim. Dar atât pot eu. Să nu las bani din munca mea într-o unitate despre care, în 2015, am spus că e condusă de corupţi şi criminali. Că în 2015, despre toţi cei în cauza asta am spus aşa. Şi am vrut să le închidem afacerile. Multe chiar s-au închis. Acum de ce ar fi de acceptat? Nu de pericol vorbesc. De principiu. De ruşinea mea faţă de mine.
Că nu se poate să fie roz numai când ne convine nouă şi negru când nu.
Că nu se poate să înjurăm poliţia şi instructorii auto când vedem la ştiri că un şofer drogat a omorât un om pe trecerea de pietoni, dar să încercăm să scăpăm cu şpagă când noi depăşim viteza legală. Că nu se poate. Nu se mai poate.
Scuze, m-am pornit iar.
Vă mulţumesc frumos!
ApreciazăApreciază
Mi se pare foarte complicat sa vorbesc despre aceste subiecte. Desi cuvantul complicat nu este chiar cel mai potrivit, dar nici nu stiu ce ar fi potrivit cu aceste tristeti ireparabile, dar care par a fi potential repetabile, oricat ar suna de sinistru. Am vazut si eu localuri unde scria clar, negru pe o foaie alba, ca aprobarea psi nu exista inca si totusi era o multime de lume vesela si infometata inauntru. Daca este sa respectam principii, nimeni nu ar fi trebuit sa intre acolo. Punct. De ce nu se intampla asta? Recunosc ca nu stiu. Daca legislatia e atat de permisiva, decizia de a face ceva sau de nu face ceva ne apartine. Iarasi punct. Vrem, nu vrem, tot la noi ajungem, la noi cu fricile si principiile noastre. Raman la parerea ca nu cuvintele sunt importante. Doar faptele. Dar iarasi merita sa vorbim de fapte logice si clare si care sa respecte principii. Si fara frici.. Fricile tulbura mintea, judecata. Sunt un balast ingrozitor de care ne este imposibil sa scapam. Dar pentru binele nostru ar trebui!
Multumesc pentru aceasta scrisoare, draga Potecuta!
ApreciazăApreciază
Suzana, eu nu-mi pot scoate din minte imaginile cu sutele de lumânări aprinde în faţa clubului şi cu oameni strigând „corupţia ucide” făcând referire la faptul că acel club funcţiona fără autorizaţia aia. S-au făcut controale atunci, s-au închis unităţi, s-a jurat că gata, de acum se închid toate alea care n-au. Amenzi peste amenzi, revoltă peste revoltă. E 2019. Restaurantul ăla nu funcţionează din 1900. S-a deschis acum, acolo a fost alt magazin. Şi în 2019 acolo intră oameni şi mănâncă deşi pe uşă e afişul ăsta.
Că merge tot cu corupţia, cu şpaga şi cu pila, da. Deşi parcă nici asta nu am mai părut dispuşi să acceptăm atunci. Dar parcă atunci le strigam ălora criminali. Şi criminali le spuneam celor cu cluburi fără autorizaţie. Cum să intrăm să susţinem practic oameni pe care i-am fi călcat în picioare în 2015? Eu asta nu înţeleg. De ce uităm, de ce o luăm de la capăt atât de repede, de ce lăsăm lucrurile să revină în punctul ăla mort pentru care am ieşit în stradă? De ce?
Nu spun de siguranţa noastră deşi aia e în primul rând. Eu sincer îţi spun, dacă aş intra acolo aş simţi că îmi bat joc de mine, de mine când am plâns atunci pentru oamenii ăia morţi. E ca şi cum aş zice e, gata, a trecut, mie mi-e foame, intru şi iau o shaorma, ăia se odihnesc în pace. Se zburleşte părul pe mine, serios. Uf.
Mulţumesc şi eu, Suzana! O zi frumoasă să ai!
ApreciazăApreciază
Scrie, te rog, și numele meu în locul punctelor-puncte…
P.S. Chiar ieri, ca un făcut, copilul meu mic de 13 ani, care vrea să știe și să înțeleagă tot, mi-a cerut să vedem împreună documentarul #Colectiv…
ApreciazăApreciază
L-ai văzut? Am zis că-l caut şi eu.
ApreciazăApreciază
Nu știu să scriu prea multe cuvinte… Mi-e groază, mă terorizează titlurile dar mai ales că copii citesc tot ce apare adevărat sau fals, ei nu știu să trieze. Suntem cu toții deopotrivă vinovați pentru tot ce se întâmplă.
ApreciazăApreciază
Pe mine mai tare mă terorizează ce-i dincolo de titluri. Că unele chiar vorbesc despre lucruri absolut îngrozitoare.
Suntem foarte vinovaţi, da.
O zi bună să ai!
ApreciazăApreciază
Și eu ca bărbat, în aceste zile am așa o teamă, o frică de incertitudine, o frică care parcă n-am mai avut-o..
Cu aceste fete ucise barbar datorită unei birocrații prost gandite, și a unor legi prost aplicate, uite că ajungi să te temi și să-ţi pui semne de intrebare, oare cât de credibili mai pot fi cei pe care noi îi plătim ???
Am eu ca bărbat aceste temeri, ce să mai zică o femeie..?
Mai sunt autoritățile statului capabile să ne ofere siguranța zilei de mâine ??? E un mare semn de întrebare la care eu personal n-am răspuns..!
Oare câte Colective mai trebe să arată în țara asta ca o jertfă pentru nepotismul unor incapabili pentru statutul care-l au ???
Sau așteaptă să ne facem valiza să plecăm așa cum au plecat sutele de miii de compatrioți..
Pentru ce mai sunt plătiti cei cu protecția muncii, cei care se ocupă cu controalele..??
Care este rostul numarului unic de urgență 112 ???
Totuș, mie nu-mi place să inchei mesajul meu chiar așa..
In momentul ăsta chiar nu am un optimism care să mă țină cu moralul sus, dar trebuie, totuș să ne ridicăm și să mergem înainte..
Îți Doresc o Noapte Liniștită și fără Nici o Frică !!!
ApreciazăApreciază
Din păcate, nu e vorba numai de noi, femeile, aici. Că nu ne limităm la dezaxaţi. Avem certitudinea că sistemul e la pământ. Că dacă rămâi cu maşina undeva pe un drum izolat, dacă eşti omul muntelui şi te rătăceşti, dacă eşti singur în casă şi ai nevoie de ajutor, dacă rămâi izolat undeva, dacă şi dacă… acolo rămâi până când… poate va fi mult prea târziu.
Mergem pe ideea că e o farsă, că poate nu e aşa de grav cum se spune, că las’ că merge şi aşa. E o incertitudine care duce la tragedii.
Îţi mulţumesc! O zi frumoasă îţi doresc!
ApreciazăApreciază
Da, așa e, ai dreptate !
Uneori mi se întâmplă să merg noaptea târziu cu mașina, și cum nu-mi place să trec nepăsător pe lângă cei care stau la ocazie, mai i-au pe uni care așteaptă, dar de cele mai multe ori simt o teamă cum că ar putea fi o capcană in care am intrat singur cu gandul să ajut..!
Să speram că astfel de tragedii sunt foarte rare spre deloc..
Zile Liniștite și cu Bucurie !!!
ApreciazăApreciază
Ai mare grijă! Da, nevoia de a ajuta e mare, e uman, eşti om şi e normal să fie aşa. Dar uite că se pot întâmpla multe aşa..
Mulţumesc! Zile frumoase şi ţie!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Draga…
Îmi vine extrem de greu sa-mi exprim gândurile si îngrijorarea ce ma framânta sincer pentru tine si toate femeile (mai ales tinerele singure) lipsite de sprijinul lagilor si justitiei deficitare din România, însa, mai cu seama ma îngrijoreaza lipsa de civism si empatie, de unitate în diversitate, care aici nu este aproape de loc vizibila, chiar si cersetorii fara domiciliu stabil SDF(mai ales) sunt protejati de catre organele statului, si dupa cum cred ca tot mapamondul a observat, actele teroriste, nedreptatile, violurile si rapirile, scot uneori în strada întreaga populatie de buna credinta, trecând peste orice diferenta de culoare, rasa, sex, religie, pregatire si/sau situatie sociala. STATUL ESTE POPORUL, IAR CEI DIN VÂRFUL PIRAMIDEI SISTEMLUI AR TREBUI SA FIE REPREZENTANTII *SLUJITORI* AI POPULATIEI (ELECTORATULUI) CARE I-A PROPULSAT PRIN VOT ÎN FUNCTIILE PE CARE LE DETIN, IAR ÎNTR-UN STAT DE DREPT, PUTEREA ESTE A POPORULUI, CEEA CE ÎN RO. NU SE VEDE ÎNCA DUPA 30 DE ANI. VOI I-ATI VOTAT VOI AVETI PUTEREA SA-I SCHIMBATI SA-I TRIMITETI LA MUNCA ÏN OCCIDENT CA ÎN ROMÂNIA VIN CHINEZII SI CEI DIN INDIA SI BANGLADESH.
O seara binecuvântata cu pace, liniste, si odihna în trup si în Suflet, draga Potecuta !
Cu regret
tot… (999)Noi…
ApreciazăApreciază
Aşa ar trebui. Dar nu se face nimic în sensul ăsta.
Mulţumesc, Iosif! O zi frumoasă îţi doresc!
ApreciazăApreciază
„Ei” stiu ca românii (în general) au memoria scurta. Prind greu ardeleneste, cred orice moldoveneste si uita repede, olteneste, iar mamaliga nu explodeaza decât la…foc…
O seara magica, draga Potecuta !
ApreciazăApreciază
Seară bună şi ţie!
ApreciazăApreciază
Nicio grijă, nu ești ipocrită din moment ce ai luat atitudine aici și nu ai intrat în acel restaurant. Dacă ar proceda toți așa, restaurantul nu ar putea funcționa fără să aibă toate aprobările necesare. Doar că oamenii, în majoritatea lor copleșitoare, gândesc că lor nu li se poate întâmpla, un accident nu poate interveni tocmai atunci, deci pot să profite de oportunitate. Iar dacă totuși li se întâmplă nenorocirea, ridică ochii spre cer și se întreabă mirați: „Doamne, de ce tocmai mie, de ce tocmai acum?!”
ApreciazăApreciază
Ai mare dreptate, Petru! E cumva în natura noastră să credem că nouă nu ni se poate întâmpla. Dar dincolo de asta, mi se pare trist că am fost toţi atât de revoltaţi că un club funcţiona fără autorizaţia aia, că, nu-i aşa, „corupţia ucide”, şi acum intrăm relaxaţi şi mâncăm într-o astfel de unitate deşi ştim clar că nu are. Că nu o are şi nu ştim, că o are, dar obţinută cu şpagă, nu ştim. Dar când scrie clar pe uşă că nu e şi noi intrăm deşi strigam în stradă că aşa nu mai vrem, e…. fără cuvinte.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Atenția Colectiv e înlocuită cu o nouă nebunie după părerea mea.Mă bucur că tu ai scris despre acel incendiu, mă întristează faptul că încă te temi, deși bănuiesc că s-au făcut modificari astfel încât să primească aviz.În caz contrar autoritățile trebuie sesizate căci restaurantul e ilegal. Dacă doar treci,lasi……. și Doamne fereste se întamplă iar?
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc!
Nu de un incendiu mă tem, nu în contextul ăsta. Ci de uitarea oamenilor. De faptul că acum acceptăm lucruri pe care le-am blamat mai ieri. Că prea repede trecem peste.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tocmai spun, locul nu trebuie lăsat în ruine, mă înfioară și crimele dinaceste zile da, au fost pedepsiți făptașii……dar se uită cum a pornit drama și de la ce.Spui că acolo e iar agitație și tot nu au acel aviz. E ilegal!
Fără alt sistem schimbat din rădăcini tragediile astea se vor repeta.
ApreciazăApreciază
Nu s-a înţeles că vorbesc despre clubul ăla, nu? Eu despre un restaurant spun.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am înțeles eu greșit cred.Fie vorba și de un restaurant întâmplător, cât timp funcționează așa riscul e prezent și poate oricând face noi victime.
Da, am crezut că au deschis poate un restaurant unde a fost clubul și tu ești indignată că funcțioanează fără aviz de la pompieri iar oamenii merg acolo cu nepăsare.
Dar, tot aia e chiar dacă retaurantul e în altă parte a orasului!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Incompetenta unora, indiferenta altora ma cam sperie si pe mine. Superficialitatea este o trasatura de caracter a multora. Cei care intra in acel restaurant sunt indiferenti. Au parte de vina – sunt, probabil, si ipocriti printre ei – altii nu citesc afisul… Dar cine-s vinovatii principali? Cei care permit sa avem legi ca svaiterul! Cum sa lucrezi la „sanatate si siguranta publica”, de exemplu, si sa lasi cetatenii sa aleaga daca isi risca viata sau ba?! La cei care urca pe schele si ameninta ca se sinucid se duce un psiholog sa-i convinga sa coboare in siguranta si un restaurant care, potential, pune viata in pericol e lasat sa functioneze. Pentru banii care „vin” la buget cei care dau autorizatii sunt in stare de orice! Ce fel de oameni sunt cei care deschid in aceste conditii un restaurant? Nici nu mai conteaza…
Si eu ma tem ca nimic se va schimba! Multa gargara acum, cativa tapi ispasitori, multe discursuri politice si altele de la politicieni care „cer” – oh, da! – sa nu se incerce obtinerea de vizibilitate politica, altii care promit – apasat – pedepse si schimbari majore… Texte pe care le-am mai auzit si pana acum. Alte sloganuri in strada, acum, si maine, cand o pustoaica in varsta de 11 ani ramane gravida cu un adult trecut de 40 de ani el se va apara in instanta spunand ca fata l-a sedus si unii il vor sustine! Ne confruntam cu o mare problema: mentalitatea.
Uuuuf, Potecuta. Am aceleasi ganduri si dezamagiri si frici ca si tine.
Iti doresc sa ai o zi cat mai buna!
ApreciazăApreciază
Diana, excelent ai punctat şi ai spus tot. Nu am ce adăuga aici. E foarte, foarte adevărat că suntem vinovaţi într-o oarecare măsură cu toţii. Şi la fel de adevărat e că banul primează în orice şi se pare că mulţii calcă fără grijă pe cadavre dacă vine banul din ceea ce urmează să aprobe. Pun ştampile fără jenă pe orice…
Tristă realitate!
Îţi mulţumesc mult! Îţi doresc o zi frumoasă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Of, cât e de trist… Pur și simplu nu învățăm nimic din greșeli! Le repetăm sau îi lăsăm pe alții să le repete, închidem ochii și plecăm capul și spunem oftând: „asta este! Ce să-i faci?” Fatalismul acela mioritic, de care nu mai scăpăm… Până nu vom lua taurul de coarne, nu vom schimba nimic în țara asta, atât de prost condusă și rânduită…
Numai bine, dragă Potecuță și o zi frumoasă! 🙂
ApreciazăApreciază
Aşa e, Alex. Din păcate, nu prea vrem să învăţăm nimic din nicio tragedie. Şi ne mirăm că se tot repetă sub diverse forme.
Toate cele bune îţi doresc şi eu!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sistemul nu e bun din rădăcină…
Frica nu e bună nici ea căci atrage obiectul fricii…
Pericolele ar putea fi ocolite (nu mai suntem atacați de animale sălbatice)…
Pe de altă parte, cei ce sunt atrași de risc, riscă (poate că nimic nu e întâmplător)…
ApreciazăApreciază
Nu e întotdeauna uşor să ocoleşti pericolele, din păcate… şi e un risc şi statul în casă dacă ne gândim bine 😉
O zi frumoasă şi numai bine!
ApreciazăApreciază
Pingback: Recomandări – 4 august 2019 – Illusion's Street
Pun pariu că dacă, doamne ferește, se întâmplă ceva acolo, adică se va repeta istoria (cică se repetă oricum mai devreme sau mai târziu) printre oamenii care vor ieși din nou în stradă cu urlete și trâmbițe, se vor afla și ăia – clienți fideli restaurantului.
Nu știu dacă e general valabil pentru specia umană, dar cel puțin noi românii avem o problemă.
ApreciazăApreciază
Da, exact la asta m-am gândit şi eu. Şi din păcate, nu am găsit o explicație. Asta suntem…
O zi bună, draga mea!
ApreciazăApreciază
Și mie mi-e frică de uitare. „Ei” știu că nicio minune nu ţine multe zile și, mai curând sau mai târziu, intervine uitarea. Mi-e frică, Potecuță, că într-o zi vom uita să fim oameni, ci doar numere cărora nu le pasă cum dispar alte numere dintre ele.
ApreciazăApreciază
Of, draga mea… din păcate cam asta e realitatea şi spre asta ne îndreptăm. Nu ştiu ce e făcut în sensul ăsta.
ApreciazăApreciat de 1 persoană