Nu ştiu să scriu, doar mă scriu

Dragă…,

se pare că mi-am format un tic, am intrat într-un cerc căruia i-au fost smulse colţurile, n-am unde fugi, n-am unde m-ascunde, n-am unde-mi lăsa nespusele şi nescrisele la umbră, totul e expunere, totul e pe tavă. Bucăţi mari de suflet stau în soare sau în ploi, în ninsoare sau în vânt, n-am cum să le acopăr. Mai acoperi din trup, mai acoperi ochii, mai astupi gura când situaţia o cere, când ieşi prin lume sau intri printre oameni. Dar cu ce acoperi suflet ţâşnit dintre cuvinte? Semnele de punctuaţie nu au puterea asta. Nici menirea. Când îţi rosteşti sufletul, te mai joci cu tonul. Spui adevăruri crude şi lumea se prăbuşeşte de râs. Hei, ce om glumeţ. Hei, ce om spontan. Heei, ce om! Că o spui c-un hohot de râs şi speri că nu se prinde nimeni. Că nu a simţit nimeni ironia. Nici esenţa. Nici sensul. Dar când îl scrii? Îl scrii aşa cum e, aşa cum îl ai, aşa cum vrea să-l simţi. Şi n-ai cum să-l îndulceşti.

Spuneam deci că mi-am format un tic deşi nu am stat să caut dacă există intervale bine determinate. De gândit, nici atât. Nu stau să gândesc strategii. Am început să mă învârt între jurnal şi tăceri, între vers şi scrisoare. Şi-n toate-i vorba despre… despre mine aş fi scris. Dar poate n-aş fi fost sinceră cu totul. Că eu, printre oameni, mai şi râd când în mine sunt războaie. Aici însă nu aş putea asta. Pe mine scrisul mă trădează uşor. Sunt poate prea transparentă-n fraze. Sau prea rigidă-n paradoxuri. Nu ştiu să mă adăpostesc între figuri de stil şi să aştept ecourile unui strigăt inventat de dragul metaforelor. Nu ştiu să scriu, dar ştiu cum să mă scriu. Nu ştiu cum se scrie, dar mă pot scrie. Aşa, silabă cu silabă până când nu-mi mai rămân.

Ştii? Sunt oameni care spun că e vulgar să-ţi afişezi fără pudoare aspecte din viaţa personală la televizor, la radio, prin reviste, pe facebook. Că-ţi speli rufele-n public şi asta nu se face. Şi au dreptate. Dar când îţi laşi sufletul dezgolit? Poate că asta nu e chiar vulgar. Dar nu poate deveni periculos? S-ar putea rătăci. Sau s-ar putea reinventa, să nu mai fie recunoscut. Mda, m-am rătăcit eu acum pe poteca textului, nu asta am vrut să spun.

Spuneam că am început să mă învârt între categorii. În scrisori mă scriu cel mai uşor. Nu e destinatar, cel puţin nu la vedere, poate fi oricine, pot fi chiar eu, scriu unui prieten vechi şi unui prieten îi scrii liniştit, ştii că nu te judecă, ştii că te va înţelege şi, cel mai liniştitor, ştii că poate simţi exact ca tine. Şi ce poate fi mai de ajutor în a te transpune-n scrisoare decât gândul că cel care te citeşte nu te arată cu degetul pentru nimic? De aia-ţi scriu ţie. Pentru că în faţa ta mă pot afişa aşa cum sunt. Şi pentru că ştiu că înţelegi.
Şi-n versuri o fac la fel. Dar rima aia uneori stângace, alteori de-a dreptul nepotrivită, poate ştirbi din simţire şi-i poate schimba nuanţa. Dar nu o condamn pentru asta, e tot un fel de prieten. Mai pretenţios, mai grammar nazi (oare noi nu avem un termen al nostru pentru asta, ce m-o fi apucat?) în faţa căruia îţi alegi cuvintele, să nu-l oripilezi. Dar tot tu eşti, tot despre tine-i vorba şi acolo.
În jurnal mă ascund uşor. Între „mă gândesc…” şi „ascult”. Ohoo, câte n-am ascuns eu în ascult-ul ăla! Acolo e mai uşor să mă joc aşa cu emoţia. Să o las pe seama muzicii, să cânte ea ce nu pot eu scrie. Ce nu ştiu cum se scrie, ce nu vreau să fie scris.
Crezi că am devenit previzibilă? Poate că ar trebui să schimb ceva, nu ştiu, poate ordinea. Poate să mă scriu în tăcerile de miercuri. Cum ar fi?

Nici asta nu cred că am vrut să spun. Ştii, de fapt nu ştiu ce am vrut să spun. A, ba da. Că-n scrisori mă scriu cel mai uşor. Dar m-am luat cu altele şi am uitat. Poate data viitoare.

Cu drag,
tot eu.

Foto