Despre albul dintre cuvinte

– Scrie!
– Ce să scriu?
– Nu ştiu, orice.
– Orice. Ce simplu pare. Deschizi o pagină, scrii orice, ori-ce, fără să te gândeşti la nimic, fără să-ţi pese de efectele acelui nimic, publici şi aştepţi. Ce aştepţi? Ce să aştepţi? Chiar, ce poţi aştepta atunci când scrii orice gândindu-te la nimic?
– Poţi aştepta orice primind… nimic. Sau nu aştepţi nimic şi primeşti orice. De multe ori primeşti totul dacă nu aştepţi nimic. De ce-ai aştepta ceva? Scrisul nu îndatorează. Scrisul nu aşteaptă. Scrii şi-ţi laşi scrisul să existe dincolo de tine. Oricum te va conţine, nu mai are nevoie de aşteptările tale. Şi el va trăi dacă va fi respirat de cei care-i vor atinge literele cu privirea. De atât are nevoie pentru a nu se risipi. Hai, scrie!
– Nu-l pot lăsa aşa, fără să-mi pese de nimic. Şi ce să scriu? Mi-e alb în faţă, mi-e alb în gânduri, mi-e alb printre visări.
– Scrie asta. Scrie despre alb. Şi despre devenirea lui.
– Prea abstract. Scrisul ne defineşte. Fiecare literă spune ceva despre noi. Literă cu literă, aşa se face cuvânt în care ne oglindim. Nu ne putem preface. Nu la nesfârşit. Ne vor trăda cuvintele minţite, prefăcute-n rol jucat impecabil, mai repede decât vrem să acceptăm. Şi se vor frânge. Şi se vor împrăştia peste tot, lăsând urme adânci. În noi, în primul rând. Şi albul devine amăgire.
– E şi albul parte din tine, tocmai ai spus-o. Nu e actorie-n alb dacă-n alb îţi scalzi gândurile şi din alb îţi sorbi visele.
– Ah, nu. Vezi, e prea abstract pentru a putea fi înţeles. Albul acum înseamnă gol. Pagina albă din faţa mea nu mă conţine. E vid. Aşa e şi-n gânduri acum, nu am cum să transform nimicul în cuvânt. Nu în aşa fel încât, dacă voi reciti peste ani, să mă regăsesc. Aşa cum ştiu că o voi face cu toate celelalte pagini umplute cu… ceva. Ceva, orice.
Să mă găsesc. Eu. Pe mine. Visătoare sau prea realistă. Serioasă sau povestind fără jenă despre năzbâtiile făcute. Fără teama de penibil. Asta sunt, de ce-aş pretinde altceva? Nu m-aş recunoaşte şi m-aş nega.
– Ai ajuns prea departe. Scrie. Ceva. Orice.
– Am ajuns de unde am plecat. Suntem în cerc. E de preferat cercul, nu are imperfecţiuni. Nici colţuri în care să te răneşti. Ceva-orice nu înseamnă nimic.
– Unghiuri. Zi-le unghiuri. În geometrie nu prea e cu colţuri.
– Poate nu-s colţuri prin geometrie. Dar sunt colţi. Mulţi. Şi la colţuri, şi-n unghiurile de care spui.
– Scrie despre asta. Despre colţuri şi colţi. Despre unghiuri nu vei putea fără ajutor, nici despre gradele lor.
– Nici nu trebuie. Cuvintele nu au colţi. Dacă nu sunt lăsate să aibă.
– E târziu, scrie. Scrie ceva, orice.
– Am scris.
– Ce?
– Nimic. Despre nimic. Orice. Ori ce?
– Dacă nu mai există alb, înseamnă că există totuşi ceva. Dacă ai scris, ai şters albul cu litere prefăcute în cuvânt.
– N-am şters din alb. Doar am ascuns cuvintele-n el.

Foto