Tu ce i-ai fi spus?

Dragă…,
am sunat zilele trecute o amică. Să o întreb ce mai face. Nu vorbim foarte des, dar când ne sunăm sau ne întâlnim e ca şi cum am întrerupt discuţia ieri şi o reluăm din punctul în care am rămas. Cu aceeaşi căldură şi poftă de râs. Era puţin îngrijorată. Spunea că are emoţii cam cât o casă mai mare, cu multe camere plus dependinţe şi piscină-n curte. Am aflat repede motivul şi s-au înmuiat picioarele. Dar mi-am revenit în secunda următoare, am înţeles imediat că niciun wow, ioi, ups n-ar fi deloc, dar deloc potrivit. Fiica ei, clasa a XI-a, era la Neversea. Cu două colege şi un prieten mai mare. Că şi-a dorit mult, că a rugat-o, a implorat-o şi ea a cedat. Dar că abia mai respiră de emoţii. Că e prima ei plecare de acasă, fără ei. Hehe, mişto tun a dat, a început în forţă vacanţele fără părinţi, am gândit. Nu, n-am spus-o.

Că se gândeşte, că-şi imaginează, că scenarii, că idei. Am vrut să-i spun să lase televizorul, că orice-ar fi, să nu se uite la ştiri. Ştiam că se va uita, că nu rezistă. Atunci, dacă tot se uită, să nu creadă cumva că e generală treaba aia, că sunt cazuri, e drept, poate prea multe, dar sub nicio formă nu e un must do. Şi că e important că i-a acordat încredere. Şi că da, contează anturajul mult. Dar că fata ei e crescută bine şi că… şi că ce? Că nu se va îmbăta? Nu cred că o va face. Că nu va încerca un fum? Nu cred că-l va încerca. Dar de restul pericolelor cum te fereşte educaţia de acasă?

Şi am tăcut, am lăsat-o pe ea să-şi spună oful, în timp ce mă gândeam că noi am avut discotecă în liceu. Se făcea sâmbăta, în sala de sport. Intrai numai cu legitimaţie de liceu. La intrare se vindeau pufuleţi, gumă de mestecat, bomboane şi suc. Şi de la ora 19 la 23 cât ţinea distracţia, erau doi sau trei profesori care umblau permanent printre noi.
Fumatul şi consumul de alcool erau considerate cele mai mari prostii. Şi aspru sancţionate. Şi ei de astea spuneau că încearcă să ne ferească, fiind cu ochii pe noi.
În fiecare pauză, directorul şi profesorii de serviciu dădeau buzna prin toalete, să depisteze miros de fum. Circula şi la noi în liceu, ca peste tot, bancul cu directorul care aude sunete ciudate dintr-o toaletă şi strigă de la uşă: „ce faceţi acolo? Sex, domn’ director. Ah, bine, am crezut că fumaţi.”
Ei, ghici ce? Se fuma pe rupte în spatele sălii de sport şi-n timpul discotecii, aşa cum se fuma şi-n pauze. Cei care fumau găseau o portiţă de scăpare. Şi mai ghici ce? În curtea liceului, lângă sala de sport, era internatul. N-are rost să insist.

Nu fumam în vremea aia deci nu era discoteca locul în care să-mi fac de cap şi nici nu mă gândeam că ar putea fi un loc cu probleme. Până-ntr-o zi în care, eu fiind la discotecă, tata, lucrând la departamentul de criminalistică şi cercetări penale, a fost chemat de urgenţă la serviciu: un caz de viol. O fată care era la discoteca liceului. Ce s-a întâmplat? Simplu: fata a intrat la discotecă, a stat puţin, a ieşit pe poartă, s-a urcat în maşină cu nişte unii din afara liceului şi dusă a fost. Totul s-a întâmplat pe un câmp, nu la liceu. Are rost să spun ce-a fost în sufletul tatălui meu până când s-a lămurit ce şi cum şi până când a ajuns acasă şi m-a văzut dormind la mine-n pat? Sigur că n-are. Dar poate că are rost să spun că întrebam cu juma de gură după asta dacă mă lasă la discotecă. Mă lăsa, da. Spunea că are încredere-n mine şi asta era ca şi cum mi-ar fi pus dispozitiv care să-mi înregistreze orice mişcare. Nici dacă-mi dădea oameni care să mă urmărească nu cred că aş fi fost atât de atentă.
Dar după ce am început să fumez, în facultate, mergeam la vecina atunci când eram în vacanţă, o rugam să încuie uşa, să nu intre tata, şi fumam ca un turc. Nu trebuia deci să merg la mama naibii pentru asta, mergeam fix două apartamente mai la stânga. La doi paşi de casă.

Sigur, sigur, ştiu. Sunt alte pericole acum, fumatul e cel mai mic rău. Ştiu. Dar tocmai asta gândeam: de relele care se pot întâmpla împotriva voinţei copilului, cum îl fereşti? Ţinându-l închis în casă? Dându-i permanent de înţeles că nu ai încredere în el, că e capabil să facă prostii sau că nu s-ar putea feri de ele? Îl păstrezi într-un glob de cristal până când?
Şi ce-i spui unei mame de adolescent care stă cu inima cât un ac de gămălie? Tu ce i-ai spune?

Eu am ascultat-o, a spus singură că are un copil bun, o ştiu şi eu, chiar e, şi că va fi bine. Mi-am dat seama că nu avea nevoie de sfaturi şi oricum, nu ştiu dacă eu i-aş fi putut da unul, a glumit ea, am glumit şi eu şi i-am spus: măi, tu de fapt eşti năcăjită că nu te-a luat cu ea, aşa-i? Spune sincer, te-ai fi destrăbălat puţin pe acolo, nu? Am râs că două zuze şi a rămas că mai vorbim.

Am închis şi mi-am amintit că cele mai crunte beţii văzute la amicii mei de la bunici nu erau făcute de cei din sat, nici de cei „rebeli”. Nu. Erau făcute de cei care, atunci când erau şi părinţii lor în sat, la ora 22 se întorceau acasă. Când plecau părinţii… ehe, ce frumoase vremuri! Ca şi astea de acum, pentru copiii şi tinerii de azi. Anii contează, nu vremurile.

Cu drag,
tot eu.

Foto