Tu ce i-ai fi spus?

Dragă…,
am sunat zilele trecute o amică. Să o întreb ce mai face. Nu vorbim foarte des, dar când ne sunăm sau ne întâlnim e ca şi cum am întrerupt discuţia ieri şi o reluăm din punctul în care am rămas. Cu aceeaşi căldură şi poftă de râs. Era puţin îngrijorată. Spunea că are emoţii cam cât o casă mai mare, cu multe camere plus dependinţe şi piscină-n curte. Am aflat repede motivul şi s-au înmuiat picioarele. Dar mi-am revenit în secunda următoare, am înţeles imediat că niciun wow, ioi, ups n-ar fi deloc, dar deloc potrivit. Fiica ei, clasa a XI-a, era la Neversea. Cu două colege şi un prieten mai mare. Că şi-a dorit mult, că a rugat-o, a implorat-o şi ea a cedat. Dar că abia mai respiră de emoţii. Că e prima ei plecare de acasă, fără ei. Hehe, mişto tun a dat, a început în forţă vacanţele fără părinţi, am gândit. Nu, n-am spus-o.

Că se gândeşte, că-şi imaginează, că scenarii, că idei. Am vrut să-i spun să lase televizorul, că orice-ar fi, să nu se uite la ştiri. Ştiam că se va uita, că nu rezistă. Atunci, dacă tot se uită, să nu creadă cumva că e generală treaba aia, că sunt cazuri, e drept, poate prea multe, dar sub nicio formă nu e un must do. Şi că e important că i-a acordat încredere. Şi că da, contează anturajul mult. Dar că fata ei e crescută bine şi că… şi că ce? Că nu se va îmbăta? Nu cred că o va face. Că nu va încerca un fum? Nu cred că-l va încerca. Dar de restul pericolelor cum te fereşte educaţia de acasă?

Şi am tăcut, am lăsat-o pe ea să-şi spună oful, în timp ce mă gândeam că noi am avut discotecă în liceu. Se făcea sâmbăta, în sala de sport. Intrai numai cu legitimaţie de liceu. La intrare se vindeau pufuleţi, gumă de mestecat, bomboane şi suc. Şi de la ora 19 la 23 cât ţinea distracţia, erau doi sau trei profesori care umblau permanent printre noi.
Fumatul şi consumul de alcool erau considerate cele mai mari prostii. Şi aspru sancţionate. Şi ei de astea spuneau că încearcă să ne ferească, fiind cu ochii pe noi.
În fiecare pauză, directorul şi profesorii de serviciu dădeau buzna prin toalete, să depisteze miros de fum. Circula şi la noi în liceu, ca peste tot, bancul cu directorul care aude sunete ciudate dintr-o toaletă şi strigă de la uşă: „ce faceţi acolo? Sex, domn’ director. Ah, bine, am crezut că fumaţi.”
Ei, ghici ce? Se fuma pe rupte în spatele sălii de sport şi-n timpul discotecii, aşa cum se fuma şi-n pauze. Cei care fumau găseau o portiţă de scăpare. Şi mai ghici ce? În curtea liceului, lângă sala de sport, era internatul. N-are rost să insist.

Nu fumam în vremea aia deci nu era discoteca locul în care să-mi fac de cap şi nici nu mă gândeam că ar putea fi un loc cu probleme. Până-ntr-o zi în care, eu fiind la discotecă, tata, lucrând la departamentul de criminalistică şi cercetări penale, a fost chemat de urgenţă la serviciu: un caz de viol. O fată care era la discoteca liceului. Ce s-a întâmplat? Simplu: fata a intrat la discotecă, a stat puţin, a ieşit pe poartă, s-a urcat în maşină cu nişte unii din afara liceului şi dusă a fost. Totul s-a întâmplat pe un câmp, nu la liceu. Are rost să spun ce-a fost în sufletul tatălui meu până când s-a lămurit ce şi cum şi până când a ajuns acasă şi m-a văzut dormind la mine-n pat? Sigur că n-are. Dar poate că are rost să spun că întrebam cu juma de gură după asta dacă mă lasă la discotecă. Mă lăsa, da. Spunea că are încredere-n mine şi asta era ca şi cum mi-ar fi pus dispozitiv care să-mi înregistreze orice mişcare. Nici dacă-mi dădea oameni care să mă urmărească nu cred că aş fi fost atât de atentă.
Dar după ce am început să fumez, în facultate, mergeam la vecina atunci când eram în vacanţă, o rugam să încuie uşa, să nu intre tata, şi fumam ca un turc. Nu trebuia deci să merg la mama naibii pentru asta, mergeam fix două apartamente mai la stânga. La doi paşi de casă.

Sigur, sigur, ştiu. Sunt alte pericole acum, fumatul e cel mai mic rău. Ştiu. Dar tocmai asta gândeam: de relele care se pot întâmpla împotriva voinţei copilului, cum îl fereşti? Ţinându-l închis în casă? Dându-i permanent de înţeles că nu ai încredere în el, că e capabil să facă prostii sau că nu s-ar putea feri de ele? Îl păstrezi într-un glob de cristal până când?
Şi ce-i spui unei mame de adolescent care stă cu inima cât un ac de gămălie? Tu ce i-ai spune?

Eu am ascultat-o, a spus singură că are un copil bun, o ştiu şi eu, chiar e, şi că va fi bine. Mi-am dat seama că nu avea nevoie de sfaturi şi oricum, nu ştiu dacă eu i-aş fi putut da unul, a glumit ea, am glumit şi eu şi i-am spus: măi, tu de fapt eşti năcăjită că nu te-a luat cu ea, aşa-i? Spune sincer, te-ai fi destrăbălat puţin pe acolo, nu? Am râs că două zuze şi a rămas că mai vorbim.

Am închis şi mi-am amintit că cele mai crunte beţii văzute la amicii mei de la bunici nu erau făcute de cei din sat, nici de cei „rebeli”. Nu. Erau făcute de cei care, atunci când erau şi părinţii lor în sat, la ora 22 se întorceau acasă. Când plecau părinţii… ehe, ce frumoase vremuri! Ca şi astea de acum, pentru copiii şi tinerii de azi. Anii contează, nu vremurile.

Cu drag,
tot eu.

Foto

Acest articol a fost publicat în Scrisori și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

65 de răspunsuri la Tu ce i-ai fi spus?

  1. 9 zice:

    Da, îi creștem, încercăm să-i ferim de rele dar odată ș-odată tot vom fi nevoiți să-i lăsăm să zboare și abia atunci vom ști dacă am reușit sau nu🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. anasylvi zice:

    Eu fumam pe vremea liceului, nu extrem de mult ca n-aveam ce, noroc cu tigarile la bucata, cum se vindeau pe atunci. Cred ca am fumat si in toaleta, desi mult mai putin ca altii, fiindca eu eram printre aceia care aveau tupeu sa fumeze pe strada. Nu vedeam de ce sa ma intoxic acolo, poate doar daca era viscol afara. Cred ca intotdeauna parintii isi vor face griji pentru copii, e natura lucrurilor.

    Apreciat de 1 persoană

    • Hehe, ai fost fermă pe poziţii 😀 Chiar aşa, de ce să te intoxici?
      În liceu, numai în vacanţele de vară, la bunici, din când în când trăgeam dintr-o ţigară. Dar era nasol, la bolda din sat se găseau numai din alea foarte tari, nu prea puteam. Dar aşa, de formă… 😀
      Zi bună, Ana!

      Apreciat de 1 persoană

  3. Noi fumam in liceu in toaleta la baieti, ca nu intra femeia de serviciu in pauza. Daca nu fumai, nu erai cool 🙂 si nu te invita nimeni la petreceri. Si da, ai dreptate, acum e cel mai mic rau, pe de alta parte nici nu putem sa-i tinem legati, deci ii lasam sa iasa pe copii, sperand ca va fi bine. Ne facem griji, nu dormim, ii asteptam, ne linistim cand vin si o luam de la capat data viitoare. Te imbratisez Potecuta 😘!

    Apreciat de 2 persoane

  4. Iosif zice:

    Eu i-as fi zis sa nu se îngrijoreze, deoarece fiica ei este dpdv. genetic, copi(a)la ei, si se va comporta identic cum s-ar fi comportat ea (mama) la vârsta ei, în aceleasi situatii si împrejurari, ba mai mult generatiile de dupa ’89 au alte principii si valori la care-si raporteaza viata, total diferite de perceptiile si sabloanele învechite, legaliste, limitate si îngradite de sistemul îndoctrinarilor fanatismului socialist restrictiv, iar în alta ordine de idei, fie ca se îngrijoreaza, fie nu, ce îi este înscris în gene, aceea se va produce pe parcursul vietii fiicei ei si al fiecarei persoane rational sentimentale nascute vreodata din femeie pe Terra. Este doar parerea mea ! 🙂
    O seara minunata, binecuvântata cu liniste si pace în Suflet, draga Potecuta !

    Apreciat de 1 persoană

  5. ioansperling zice:

    Orice ai spune anturajul e mai important! Si la 3 copii stiu ce spun!

    Apreciat de 1 persoană

  6. Diana zice:

    Fiecare parinte responsabil face tot ceea ce poate, tot ceea ce stie pentru a-si tine copiii departe de pericole. Din pacate, nu intotdeauna depinde de educatie ceea ce poate pati un copil sau altul, oricat de prudent ar fi. Solutia nu e de a-l tine inchis in casa (eu – de-as avea copii – as fi tentata sa-i urmaresc, stiind cate-am facut – dar am avut noroc! si chiar de noroc a fost vorba in unele situatii_) Uneori depinde si de vremuri – altfel erau cei mai multi oameni atunci cand am fost adolescenta, 🙂 desi nenorociri erau destule, insa nu erau aduse la cunostinta publicului.

    Nu stiu ce i-as fi spus unei prietene care ar fi avut o astfel de neliniste. 🙂 Cred ca si eu as fi lasat-o pe ea sa vorbeasca – e de mare ajutor oamenilor sa aiba cui sa-si spuna offurile fara teama ca sunt criticati sau judecati; cei mai multi, de fapt, nu vor sfaturi, ci vor sa fie ascultati.
    Saptamana minunata iti doresc, Potecuta!

    Apreciat de 1 persoană

    • Sper şi eu că i-am făcut un bine ascultând. Că oricum, orice aş fi zis, tot nu s-ar fi liniştit.
      Da, am spus şi eu, sunt pericole care nu ţin de voinţa copilului, nici de educaţia lui. Dar educaţia contează când e vorba de acele ispite, să zic.
      Îţi mulţumesc tare mult, Diana! Zile frumoase îţi doresc şi eu!

      Apreciază

  7. Mona zice:

    E normal să se îngrijoreze, dar trebuie să aibă încredere că chiar dacă va experimenta ori va greși, va avea mereu o limită autoimpusă datorată educației, dragostei și încrederii primite.
    De restul nu îi poți feri, uneori nici ei, dar poți fi mereu acolo lângă ei când se întorc, când au nevoie etc. Și ei trebuie să fie convinși de asta. Ei, copiii.
    Noi, părinții avem stomacul ghem de la primul plâns pe care l-am auzit al lor și până ce vom muri.
    Însă, e normal să aibă libertate și să se bucure de tinerețe. Unele lucruri trebuie făcute la timpul lor… 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    • Şi eu cred tare în limita autoimpusă, Mona. Cred că tărie că educaţia contează mult, aşa cum contează şi felul copilului de-a fi.
      Da, e foarte importantă libertatea asta… controlată, să zic. Că deşi ei cred că-s de capul lor, nu e chiar aşa.
      Îţi mulţumesc! Să ai o zi bună!

      Apreciat de 1 persoană

  8. condeiblog zice:

    Mi-a plăcut asta: AM ÎNCREDERE ÎN TINE!…
    Da, nu există vorbe potrivite pentru încurajare, îi dau dreptate Dianei. Grija stă în picioare până revine copilul în brațele sale. Ascultarea ofului a fost un ajutor cu adevărat prietenesc. Îmi doresc din toată inima să se întoarcă fetița acasă cu veselie, sănătoasă și plină de amintiri frumoase!

    Apreciat de 2 persoane

    • Mulţumesc mult! Asta mi-a spus şi când am plecat la facultate. Atât. Nu să fiu cuminte, nu să învăţ, nu să nu fac aia, nu să nimic. Mi-a zis: am încredere în tine, anii ăştia sunt atât de frumoşi, să nu-i ratezi. Atât.
      S-a întors, e bine. 😉
      O zi cât se poate de bună vă doresc!

      Apreciază

  9. Nu știu ce aș fi făcut în calitate de părinte, dar liniștit tot n-aș fi stat, oricât de bine ar fi educat copilul. Întâmplări neplăcute se pot produce oricând, mai ales într-o situație atât de aglomerată și o mulțime atât de variată. Părintele e conceput să fie mereu îngrijorat, dar trebuie să accepte că riscuri sunt la tot pasul, orice ar face.

    Apreciat de 3 persoane

  10. Suzana zice:

    Ingrijorarile parintesti sunt firesti. Si nu stiu daca sunt suficiente cuvinte pentru a le elimina.
    Dar tot as incerca o tentativa de a spune ca fricile pot crea efecte incredibile in noi si in spatiu.
    O gandire luminoasa si protectoare ma gandesc ca ar putea fi mai utila pentru toata lumea.
    Mie una imi pare rau ca nu am stiut in tinerete despre puterea mintii si a gandurilor, asa cum se devoaleaza tot mai mult azi. Fricile din imaginatie despre momente care inca nu exista(!), mi
    se par extrem de periculoase. Este cumplit de greu sa le stapanim, dar cred ca daca am face-o am simti diferenta. Este un alt punct de vedere, draga Potecuta.

    Imi pare bine de regasire! O saptamana cat mai luminoasa tie si celor dragi!

    Apreciat de 2 persoane

    • Bine ai revenit, Suzana şi îţi mulţumesc mult că ai trecut şi pe la mine.
      E interesant ce spui şi tind să cred că e adevărat.
      Nu sunt mamă deci nu mă pot pune-n pielea unui părinte. Dar cu toate astea, am aşa o vagă impresie că mamă fiind, cu fata de nici 18 ani plecată departe de acasă, e aproape imposibil să îţi alungi toate grijile şi toate gândurile mai puţin bune. Că teoria e una, dar când chiar eşti în situaţie… nu ştiu dacă mai e aşa simplu. Ar fi bine să putem face asta. Dar asta depinde de fiecare-n parte, că suntem diferiţi, simţim diferit, la intensităţi diferite. Ştiu părinţi care şi-au trimis copilul de clasa a 7-a singur până în America, cu schimbat de avioane şi tot tacâmul. Şi au stat liniştiţi că… se descurcă. Şi ştiu mame care, dacă e copilul plecat prin oraş şi nu răspunde la telefon, încep să transpire de griji. E greu de gestionat o stare din asta.
      Îţi mulţumesc mult, să ai o zi frumoasă!

      Apreciază

  11. ecoarta zice:

    Fain! Dacă mă apuc de scris despre anii mei de liceu şi apoi despre cei de facultate, vă amețesc total. Spun doar atât: în liceu nu am fumat, dar pentru toate țigările fumate de colege, eu am tras ponoasele🤣Directoare pe mine mă muştruluia…de ce!? ….mă plăcea a dracului🤣…Doar bine! Să ne spui când ajunge copilul acasă…că acum e şi al nostru…

    Apreciat de 1 persoană

    • Hehehe, atât de iubită ai fost? Se spărgeau oalele în capul tău? Ehe, spirit de artist ai fost de atunci, e clar 😉
      S-a întors ieri, e bine, e întreagă, mama ei s-a liniştit. Next level, vorba aia. Că vacanţa e lungă, eu ard de nerăbdare să aflu ce mai are-n plan 😀
      Sunt puţin sadică, ştiu. Eu în liceu nu am plecat niciodată aşa de capul meu. Ori cu părinţii, ori singură, dar singură doar la bunici. Nu-i bai, am mai făcut şi pe acolo una-alta, nu grave. Dar pentru anii mei de atunci erau extravaganţe 😀
      Te pup!

      Apreciat de 1 persoană

  12. Asa mult mi-a placut stilul in care ai scris articolul asta: forma e impecabila, iar continutul, ce sa mai zic: m-ai pus mult de tot pe ganduri si nu pot spune decat „copii mari, probleme mari”. Ai zis bine ce-ai zis: faptul c-ai facut haz de necaz, umorul e bun mereu, eu recunosc insa ca o sa profit sa ma bucur mai mult acum ca sunt mici, ca e clar ca nu voi fi deloc relaxata cand imi vor pleca prima data de acasa. Cred ca de aia nici nu am mai multi copii, ca prea m-as stresa pentru fiecare in parte 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc mult, Florina! Mă bucur mult că ţi-a plăcut!
      Cred că grijile unui părinte nu se opresc şi nu se diminuează niciodată, indiferent de vârsta copilului. Diferă în funcţie de vârstă, da. Dar nu cred că dispar vreodată.

      Apreciază

  13. Florina zice:

    E ciudat cum tre sa ma autentific la comentarii, nu stiu ce are word press-ul asta.

    Apreciază

    • Până acum nu trebuia? 😯 O ia razna? Eu la tine de fiecare dată a trebuit să fac asta. Dar dacă numai de acum îţi cere asta aici… nu ştiu, sper să fie vorba doar de nişte updateuri pe care le face, eu nu am umblat la setări.

      Apreciat de 1 persoană

      • Florina zice:

        S-a rezolvat, nu-mi mai cere sa ma loghez. Sper sa fie ok si pe blogul meu pe viitor, vedem sapt viitoare daca o sa mai ai probeleme. Trebuie sa rezolv si partea aia cu logatul de fiecare data, bine ca mi-ai zis 🙂

        Apreciază

        • Mă bucur că a mers, înseamnă că a fost „de la ei”. Cum spuneam, eu nu am umblat deloc la setări. Sper să nu mai fie probleme! Şi dacă mai apar, să fie de scurtă durată, ca acum.
          Pe mine nu mă încurcă, să ştii. Poate e şi o metodă de siguranţă la tine, nu ştiu. Vedem 😉

          Apreciază

  14. … Ce mă recunosc în mama aceea de adolescentă! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  15. Ella zice:

    Eu stiu ce sa zic … numai de nu ar venii acasa cu „noul trend” pe ea!
    Am citit pe ziar ca se poarta la Neversea, tatuajele cu animale … si nu asa oriunde tatuate … ci pe gat!
    Am linistit-o? 😆
    Da stiu ca sunt rea, dar eu îmi fac cruce si zic Doamne ajuta ca am scapat de mult de acea perioada a adolescentei cu copii mei!
    Zi placuta! Pupici!

    Apreciază

  16. fosile zice:

    Ce să-i spui? O asculţi să-ţi spună off-ul şi speri împreună cu ea că totul va fi bine.
    Urmează Electric Castle de la Bonţida jud.Cluj prin 17 iulie şi Untold-ul de la Cluj la începutul lui august.
    Alte, multe griji dacă merge şi acolo.

    Apreciază

  17. Cea mai grea artă este arta de a fi părinte. Nu există formule și rețete, ce merge la un copil, nu merge la altul. Totuși, în majoritatea cazurilor, exemplul personal al părinților lasă o amprentă de neșters pe comportamentul copilului. Exemplul, nu dăscăleala!

    Apreciat de 1 persoană

  18. Catalina zice:

    Probabil, chiar de cineva care să o asculte avea nevoie. E imposibil să nu existe tentații, iar uneori poate chiar va bea sau va fuma. Cred că datoria părinților e să-i învețe pe copii diferența dintre bine și rău (cu toate că de multe ori granița e fină. Ce e mai rău? Să fumeze la o petrecere, ocazional, sau să fie depresiv?) și să-i lase să experimenteze.

    Apreciază

    • Bun venit, Cătălina! Mulţumesc că ai trecut pe la mine.
      Ai foarte mare dreptate. Nu îi poţi ţine-nchişi şi vor experimenta, e normal să o facă. E foarte important să plece de acasă cu nişte informaţii, să se vorbească acasă despre orice.

      Apreciază

  19. Nu, nu știu ce i-aș fi spus. Poţi avea încredere în copilul tău și în educația pe care i-ai dat-o, poţi să-i cunoști anturajul, mai mult sau mai puţin, totdeauna există un risc. Nu înseamnă că, din dorința de a-i feri de pericole, trebuie să-i ţii „sub cheie”.
    E greu să fii în rolul unui părinte.
    O zi frumoasă, Potecuță!🙂

    Apreciază

  20. rofstef zice:

    Cand eram cotârlani fumam cu fratele meu prin podul gradiniţii, apoi ne-a prin fumand un vecin și ne-a dat în gât la taticu.. Eu fiind mai mare cam cu doi ani jumate mai mare decat fratele meu circa 16 ani aveam, a spus că eu pot fuma dacă vreau dar pe fratiorul meu mai mic dacă îi mai prinde îl face să o fumeze întoarsă, adică cu jaraticul in gură..
    Timpul a trecut, pentru mine ultima tigară a fost in 95 iar fratiorul meu fumează și in ziua de azi deșii a luat bătaie pentru trăznăi cel mai mult, si tot trăznăi face și acum.. Deci, ???

    Parerea mea este că nu ne apărat „lanțul” îl dresează pe om..

    Eu i-aș spune, ceea ce taticu ma învățat, nu uitati să fiți Oameni ori unde veți merge, iar un preot a spus, „nu pacatuiţi de frică să nu păcătuiţi”..
    Cam asta le-aș spune eu..

    Seară Plăcută îți Doresc !!!

    Apreciat de 1 persoană

    • Ei, ai văzut ce face o interdicţie? Dacă tu ai avut liber la ţigări, te-ai lăsat. El nu. Deci: nu le interziceţi copiilor nimic 😀

      Hmm, e cu greutate ce-a spus preotul, trebuie analizat mai mult. Dar e frumos.
      Îţi mulţumesc! Să ai o seară frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

  21. papagigli zice:

    Eu i-as fi spus ca mai bine-n discoteca decit la biserica, unde predica violatorii 😉

    Apreciază

  22. tink3rbe11 zice:

    E simplu să dai sfaturi, uneori. Complicat alteori, de cele mai multe ori mai bine este să faci și să asculți.
    Un copil face ce are de făcut și acasă și în „deplasare”.
    Poate testa și apoi profesa, sau testa și renunța.
    Oricum, copii sunt imprevizibili și de cele mai multe ori s-a dovedit că ținut din scurt, sfârșește urât.
    Și până la urmă, a mers la un concert la care sunt mii de tineri, dar asta nu înseamnă că toți se droghează beau și fac sex.
    Dacă sunt mici îi vrei mari, dacă sunt mari i-ai vrea iar mici….
    Părinții ăștia, cum ții crești așa îi ai!! 😃😃

    Apreciază

  23. ina02s zice:

    😛 Eu sunt pe stilul prietenei tale, ma agit din orice. Mi se pare ca educatia ar trebui sa fie acolo, dar si anturajul. Pericole sunt multe si n-ai cum sa-l protejezi complet. Doar daca tii copilul in globul cu sticla.
    Si noi am fost copii, majoritatea cu cheia de gat. Si parintii ne iubeau.
    Copilul trebuie sa fie responsabilizat si sa inteleaga consecientele faptelor lui. In fine…. o complicatenie…
    Trebuia ascultata prietena, ce sfat sa-i dai??? 🙂 Te pupici

    Apreciază

  24. Eu nici nu-mi imaginez ce voi face eu dacă voi avea un copil, doi, trei și vor ajunge la vârsta asta, a libertății mult dorite. Când a plecat soră-mea în tabără, am stat așa, parcă în așteptare, deși acolo era un mediu controlat ca să zic așa. Erau adulți cu ei, nu erau de capul lor. Tare-mi e frică de mine ca mamă!
    În rest, eu am fost un copil cuminte. Nu am băut, nu am fumat, n-am plecat singură nicăieri… cred ca au avut destulă încredere in mine daca la 10 ani mi-o dădeau pe soră-mea in grijă (care avea 2 ani) și umblam cu ea pe toate câmpurile. N-am uitat-o niciodată pe acolo :))
    Dar știu că oricâta încredere ai avea, nu ține doar de copil. Uite, anul asta sora mea a avut banchetul, la mare. Toate bune si frumoase pana era s-o înece un coleg. A bagat-o cu capul la fund in piscină și ea s-a pierdut, neștiind să înoate. Asta nu mai ține de educația copilului tău, poate nici de educația celuilalt, că sunt convinsă ca s-a vrut o glumă…

    Apreciază

    • Eu sunt sigură că vei fi o mamă foarte, foarte bună. Şi că vei avea copii buni. Dar de emoţii nu vei scăpa oricum 😉
      Ei, da. Exact despre asta spuneam. Că există situaţii pe care copilul nu le poate controla, pericole care nu ţin de educaţie sau de felul lui de-a fi. Of. Bine că s-a terminat cu bine şi e în regulă.
      O chestie din asta am păţit eu când eram prin clasa a… 4-a, parcă. Tot din joacă. Dar dacă în clasele 1-4 am mers pe la cursuri de înot şi înotam binişor, nu bine. Dar mă descurcam. tot în joacă a fost, m-a aruncat în „tău” şi din momentul ăla nu am mai înotat şi chiar şi acum îmi e frică de apă.

      Călătorule drag, ce mult mă bucur că ai trecut pe aici. Că nu ştiam dacă te găsesc acasă, să-ţi zic „La mulţi, mulţi, mulţi ani!”. Fericiţi, frumoşi, cu împliniri!

      Apreciază

  25. Mala zice:

    Oh doamne, mergeam sa fumam in cimitirul care era in spatele liceului stiind ca acolo nu ne gaseste tovarasul director, mergeam la discotecă, de regula in grup si, cam tot ce se facea se facea cu stiinta tuturor prietenilor! Părinții aflau doar ce era musai! 😃 Eu cu fie-mea aplic acum masura „elasticului”…merge atit cit ii permite „bunăvoința parinteasca”. Are si libertatea alegerilor, are si ochiul din umbra care veghează. Asa cred ca e bine.

    Apreciază

  26. Alex zice:

    O temă tare, tare grea. Cu toți ne amintim râzând de năzbâtiile din copilărie și adolescență. Mai mici sau mai mari, dar niciunul nu cred că ne-am gândit atunci la emoțiile și grijile părinților noștri. Când schimbăm rolurile și ajungem la rândul nostru să ne facem griji pentru proprii copii, lucrurile devin mai complicate. Cum bine spuneau mai sus cei ce au comentat, nu există soluții-minune sau universale, pentru că fiecare copil e unic, cu personalitatea și educația lui. Unii se descurcă minunat în tot felul de împrejurări, alții se lasă mai ușor influențați de anturaj și cad în tot felul de greșeli. Dar numai așa se desăvârșesc personalitatea și caracterul unui viitor adult. Problema e că în zilele noastre sunt pericole mult mai mari, mai grave, iar copilul trebuie să fie bine pregătit și avertizat pentru acestea. O înțeleg pe prietena ta care își face atâtea griji. Cine nu și-ar face?
    Toate cele bune, dragă Potecuță! 🙂

    Apreciază

    • Foarte bine punctat, Alex! Depinde de la caz la caz, de la copil la copil. Şi nu există reţetă universală, nu una minune.
      Dar cred că e parte din normal, altfel nu ne-am mai putea lua zborul…
      Îţi mulţumesc şi îţi doresc o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s