Jurnal cu bigudiuri

Astăzi… ce frumos s-au aranjat lucrurile, să fie prima zi din săptămână şi prima din lună. Sigur, nu e mare lucru, nu cred că înseamnă nimic asta, nu am treabă cu alinierile, în general. Nici cu cele ale planetelor, nici cu cele ale unor vorbe din popor care te învaţă ce să faci, cum să faci, dar mai ales ce să nu faci. Nu am deci. Dar îmi place cum arată înşiruirile, chiar dacă asta nu e chiar înşiruire. Îmi plac zilele în genul 03.03, 07.07. 10.10 etc. Cu anii nu mai e cazul, de când am sărit de 2012… nu s-a mai nimerit şirul. Mda, mă joc şi eu, ce să fac? Spuneam deci că e frumoasă ziua asta.

Afară… se pare că-i caniculă. Ştiţi la ce mă gândeam azi? Normal că nu, vă spun acum. Şi poate că asta ar fi trebuit lăsată pentru secţiunea de gânduri, de mai jos. Dar o scriu aici. Da, e cald. Prea cald. Dar aceeaşi temperatură, exagerată pentru un om care munceşte la câmp sau unul care are de mers prin oraş, pe asfaltul încins, e perfectă pentru cei aflaţi la mare, de exemplu. Cum se face că e aşa? Chestie de percepţie. Şi de geografie. 😀 Îmi amintesc şi de cum se rugau bunicii să plouă şi noi să nu plouă, să mergem pe la grătare.

Mă gândesc… că aseară, după ce-am ieşit de la teatru, am fost aşa de… zen, că mi-am zis că săptămâna asta numa’ fluier. Ştiţi cum e să simţi nevoia, dincolo de plăcere, să mergi la teatru? Să-ţi fie atât de dor să stai în sală, să evadezi, să sorbi fiecare replică, încât să ai impresia că numai aia te salvează? Nu aveam de ce să fiu salvată, mulţumesc Domnului, nu trebuie luat chiar la propriu. Dar simţeam că e musai să merg. Aşa, de dor.
Mno. Şi azi dimineaţă, am păţit ce-a păţit Esca cu acel proverbial buton. Numai că la mine se… un aparat.
Ca să înţelegeţi, am muncit şi până acum. Nu mă laud, nu mă plâng. Dar a fost ca şi cum ai avea un aparat de făcut pâine, să zic. Pui ce e de pus, apeşi butonul şi stai. După aia, iar mai pui, iar mai stai când ai chef să stai. Nu mult. Dar de 10 minute tot te învârteai. Pe oră. Sau la juma de oră, în funcţie de chef 😀
Şi se duce ăla şi acum trebuie să mergi la moară, să aduci făină, să o cerni, să pui cât cuprinde sau după ochi, să frămânţi, să… cam asta e diferenţa între ce făcea aparatul meu şi ce fac eu acum, fără el. Nu, eu nu fac pâine. Şi deşi pare greu de crezut, nu din vina mea se … aparatul.
Şi toată săptămâna va fi aşa. Sunt pe bigudiuri şi dacă-mi sare ţandăra că am o spurcată de muscă şi numai pe lângă mine-i place, de la aia se trage, nu că-s eu naşpa. V-am spus, să ştiţi 😀

Ascult… ştiu că sună ciudat. Dar ascult un gând care-mi spune să… tac. Poate că e bine să ţin cont de el, prea l-am ignorat, prea nu i-am acordat importanţă. Nu, nu tac de tot, nu tot timpul. În punctele esenţiale, să se revizuiască, vorba aia. Aici nu tac 😀

Pe voi tot aşe tare vă iubesc, în ciuda stării de bigudireală la nervi. Trece şi săptămâna asta, statuie nu vreau, muncesc de plăcere, să se consemneze ce-am zis 😀

Foto