Despre şogori, unchi, mătuşi…

M-am născut într-o familie mică. Mică-mică. O mamă şi-un tată. Dacă e să extind, patru bunici. Dacă e să extind şi mai mult, trei străbunici, doar ele mai trăiau când m-am născut eu. Dar numai pe una mi-o amintesc. Dacă exind şi mai mult, sar direct la fraţii bunicilor. Deci nu extind. Pe scurt, am fost singura nepoată de la singurul fiu, respectiv singura fiică a bunicilor mei. Şi mai pe scurt, am fost „pe sistem”. De ce-am început aşa brusc, fără introducere? Păi, nu ştiu ce-a fost înainte să mă nasc eu. Deci asta-i introducerea.
După cum se înţelege, n-am avut unchi direcţi (se spune de gradul 1 şi aici? 🙄 ) şi nici verişori. Şi pe ăia rezultaţi din combinaţia: fratele bunicii mele are o fiică, el e soţul ei deci el e unchiul meu, îi vedeam de cel mult trei ori pe an. Ai mei aveau cam tot timpul casa plină de vecini, vecine şi prieteni, prea puţin de rude. În afară de bunici, desigur.

Acestea fiind spuse, mi-a fost destul de greu să înţeleg gradele de rudenie, că nu prea aveam material didactic şi le uitam de la o întâlnire la alta. Nici acum nu ştiu ce eşti cu verişoara fratelui cumnatului mătuşii tale, de exemplu 😛
Bunica mea are o soră care pe vremea aia locuia-n Timişoara. Fiul ei, mai mare decât mine cu 8 ani (enormă diferenţă când eşti mic), îşi petrecea vacanţele de vară la bunicii mei, la ei îi plăcea lui cel mai mult. Şi el era febleţea mea. Şi mă şi mândream cu el. Că şi el mă iubea şi se juca tot ce îi ceream eu, cu mingi sau păpuşi, după caz. Şi când m-am mai înzdrăvenit, jucam avioane. Adică jocul ăla cu A-3, B-5, mi-ai doborât avionul.
Aducea gumă şi ciocolată de la sârbi. Şi geacă de blugi. Şi altele. De exemplu, pe când aveam vreo 8-9 ani, am găsit în bagajul lui nişte chestii-ntr-un fel de staniol. Baloane. I-am desfăcut vreo 6, că am tot sperat să fie şi alte culori. Aceeaşi culoare, acelaşi gust oribil până le-am umflat. Să nu v-aud! 😳 Am zis să nu vă aud! 😀
Împărţea bomboane şi gume de mestecat, tricouri şi casete cu Lepa Brena şi alţii, pe toată strada. El era un fel de erou, toţi mă întrebau când vine, toţi roiau în jurul lui şi al meu când venea, mă simţeam o mică vedetă, doar el era vărul meu. Singurul pe care-l recunoşteam de văr. Îl adoram. Nepoţii fraţilor bunicii aveau nume. Şi cum erau toţi mai mici decât mine, erau neinteresanţi la vremea aia. El era vărul meu. Şi atât.

Ziua în care am aflat că el nu îmi e văr şi eu nu-i sunt verişoară a fost cam ca aia-n care-am aflat că nu există Moş Crăciun. Aproape că am jelit. S-a destrămat un mic univers în care totul era roz, mai puţin baloanele aduse de el şi ascunse-n bagaj. Mi s-a explicat că dacă bunica are o soră şi ea are un copil, acel copil e văr cu tatăl meu, nu cu mine. Că el îmi e unchi de-al nu ştiu câtelea. Că ceilaţi toţi îmi sunt verişori de-al doilea, că ei sunt copiii copiilor fraţilor bunicii. La naiba cu toate clasificările astea!
Nu se putea ca omul cu care eu pe la 6 ani m-aş fi măritat fără probleme şi pe care l-am iubit apoi ca pe un frate să-mi fie un fel de unchi. Nici măcar unchi, un fel de. Unchii sunt mai bătrâni şi te pun să zici poezii, mătuşile-s bătrâne, au copii, te ciupesc de obraz şi te pupă apăsat, el era frumos şi tânăr, nu poate să fie unchi, nu se califică. Aşa gândeam pe atunci. L-am implorat să rămână verişorul meu. Şi a zis că vrea.

Tot ce-am scris mai sus e o dovadă clară a faptului că n-am avut unde să-mi pun la punct chestiile astea complicate cu grade de rudenie. Deci e o scuză, ca să înţelegeţi de ce atunci când, prin clasa a IX-a, auzind la ţară, la ceilalţi bunici, pe unul de-a XII-a strigând după altul „şogore”, am crezut că aia-i porecla lui. În aceeaşi seară m-am prins că nu e, că a mai strigat aşa după alţi 2. Am întrebat ce-i, s-a bâlbâit, a mustăcit, a râs, a zis că-i un fel de verişor. Şi eu, pură ca un ghiocel, am zis mândră: aaa, ştiu. Că şi eu am un fel de şogor!

Pentru cei foarte tineri (dacă sunt): copii, ce zice dicţionarul despre şogori nu are nicio legătură cu sensul în care-l foloseau băieţii ăia. Sensul ăla nu se poate spune pe post.

Pentru ceilalţi: Nu, nu eram eu motivul înrudirii lor 😛 dar cumva am fost motiv de râs cam cât a ţinut vacanţa aia. Mno.

Foto