Despre şogori, unchi, mătuşi…

M-am născut într-o familie mică. Mică-mică. O mamă şi-un tată. Dacă e să extind, patru bunici. Dacă e să extind şi mai mult, trei străbunici, doar ele mai trăiau când m-am născut eu. Dar numai pe una mi-o amintesc. Dacă exind şi mai mult, sar direct la fraţii bunicilor. Deci nu extind. Pe scurt, am fost singura nepoată de la singurul fiu, respectiv singura fiică a bunicilor mei. Şi mai pe scurt, am fost „pe sistem”. De ce-am început aşa brusc, fără introducere? Păi, nu ştiu ce-a fost înainte să mă nasc eu. Deci asta-i introducerea.
După cum se înţelege, n-am avut unchi direcţi (se spune de gradul 1 şi aici? 🙄 ) şi nici verişori. Şi pe ăia rezultaţi din combinaţia: fratele bunicii mele are o fiică, el e soţul ei deci el e unchiul meu, îi vedeam de cel mult trei ori pe an. Ai mei aveau cam tot timpul casa plină de vecini, vecine şi prieteni, prea puţin de rude. În afară de bunici, desigur.

Acestea fiind spuse, mi-a fost destul de greu să înţeleg gradele de rudenie, că nu prea aveam material didactic şi le uitam de la o întâlnire la alta. Nici acum nu ştiu ce eşti cu verişoara fratelui cumnatului mătuşii tale, de exemplu 😛
Bunica mea are o soră care pe vremea aia locuia-n Timişoara. Fiul ei, mai mare decât mine cu 8 ani (enormă diferenţă când eşti mic), îşi petrecea vacanţele de vară la bunicii mei, la ei îi plăcea lui cel mai mult. Şi el era febleţea mea. Şi mă şi mândream cu el. Că şi el mă iubea şi se juca tot ce îi ceream eu, cu mingi sau păpuşi, după caz. Şi când m-am mai înzdrăvenit, jucam avioane. Adică jocul ăla cu A-3, B-5, mi-ai doborât avionul.
Aducea gumă şi ciocolată de la sârbi. Şi geacă de blugi. Şi altele. De exemplu, pe când aveam vreo 8-9 ani, am găsit în bagajul lui nişte chestii-ntr-un fel de staniol. Baloane. I-am desfăcut vreo 6, că am tot sperat să fie şi alte culori. Aceeaşi culoare, acelaşi gust oribil până le-am umflat. Să nu v-aud! 😳 Am zis să nu vă aud! 😀
Împărţea bomboane şi gume de mestecat, tricouri şi casete cu Lepa Brena şi alţii, pe toată strada. El era un fel de erou, toţi mă întrebau când vine, toţi roiau în jurul lui şi al meu când venea, mă simţeam o mică vedetă, doar el era vărul meu. Singurul pe care-l recunoşteam de văr. Îl adoram. Nepoţii fraţilor bunicii aveau nume. Şi cum erau toţi mai mici decât mine, erau neinteresanţi la vremea aia. El era vărul meu. Şi atât.

Ziua în care am aflat că el nu îmi e văr şi eu nu-i sunt verişoară a fost cam ca aia-n care-am aflat că nu există Moş Crăciun. Aproape că am jelit. S-a destrămat un mic univers în care totul era roz, mai puţin baloanele aduse de el şi ascunse-n bagaj. Mi s-a explicat că dacă bunica are o soră şi ea are un copil, acel copil e văr cu tatăl meu, nu cu mine. Că el îmi e unchi de-al nu ştiu câtelea. Că ceilaţi toţi îmi sunt verişori de-al doilea, că ei sunt copiii copiilor fraţilor bunicii. La naiba cu toate clasificările astea!
Nu se putea ca omul cu care eu pe la 6 ani m-aş fi măritat fără probleme şi pe care l-am iubit apoi ca pe un frate să-mi fie un fel de unchi. Nici măcar unchi, un fel de. Unchii sunt mai bătrâni şi te pun să zici poezii, mătuşile-s bătrâne, au copii, te ciupesc de obraz şi te pupă apăsat, el era frumos şi tânăr, nu poate să fie unchi, nu se califică. Aşa gândeam pe atunci. L-am implorat să rămână verişorul meu. Şi a zis că vrea.

Tot ce-am scris mai sus e o dovadă clară a faptului că n-am avut unde să-mi pun la punct chestiile astea complicate cu grade de rudenie. Deci e o scuză, ca să înţelegeţi de ce atunci când, prin clasa a IX-a, auzind la ţară, la ceilalţi bunici, pe unul de-a XII-a strigând după altul „şogore”, am crezut că aia-i porecla lui. În aceeaşi seară m-am prins că nu e, că a mai strigat aşa după alţi 2. Am întrebat ce-i, s-a bâlbâit, a mustăcit, a râs, a zis că-i un fel de verişor. Şi eu, pură ca un ghiocel, am zis mândră: aaa, ştiu. Că şi eu am un fel de şogor!

Pentru cei foarte tineri (dacă sunt): copii, ce zice dicţionarul despre şogori nu are nicio legătură cu sensul în care-l foloseau băieţii ăia. Sensul ăla nu se poate spune pe post.

Pentru ceilalţi: Nu, nu eram eu motivul înrudirii lor 😛 dar cumva am fost motiv de râs cam cât a ţinut vacanţa aia. Mno.

Foto

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

75 de răspunsuri la Despre şogori, unchi, mătuşi…

  1. Dincolo de umorul tău delicat mereu, habar n-aveam pînă acum, credeam că „șogor” e „ungur” în vreun… dialect, dar dex-ul văd că zice că-i cuvînt unguresc, de fapt, care înseamnă „cumnat”…
    Cu gradele te înțeleg perfect, așa complicături de grade de rudenie mă duc cu gîndul la Moldova mea :))

    Apreciat de 2 persoane

  2. Florina zice:

    Mama, cat de amuzanta esti, se vede clar ca n-ai facut si Drept succesoral la viata ta 🙂 Am picat examenul ala de cate ori s-a putut tocmai pentru că ma disperau toate categoriile astea de rude apropiate, indepartate, adoptate, afini etc. Acum mi-ai trezit nostalgia si bucuria ca am terminat facultatea 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  3. ioansperling zice:

    Savuros!!! Șogorii se leaga destul de bine de baloanele alea…

    Apreciat de 1 persoană

  4. 9 zice:

    Bine ca se intelegeau sogorii.😂 cat despre…baloane, daca nu ar fi fost, sigur ar fi aparut ceva sa-i coloreze viata varului tau.🎈

    Apreciat de 2 persoane

    • Sincer? Ei se înţelegeau bine, ca prieteni. Am petrecut cu ei vacanţele de vară din liceu, cu chefuri, mers la furat de floarea-soarelui, cireşe, struguri, piersici, mere.
      Şi acum, privind în urmă, nici nu cred că erau şogori. Se alintau şi ei. Prea eram copii cu toţii în anii ăia. Dând timpul înapoi, aş băga mâna-n foc pentru asta.

      Hahaha, da. Avea „gagică” cea mai frumoasă fată de pe stradă. I-a cusut într-o vară, pe geaca de blugi, cu aţă colorată, un nume din ăsta de vedetă, cântăreţ, nu mai ştiu care. A muncit biata de ea, nu glumă. S-au despărţit la final de vacanţă. Deh, tinereţea… 😀

      Apreciat de 3 persoane

  5. Iosif zice:

    Pai, I0 ma gândesc, stând strâmb si judeci drept, ca, daca „Adam si Eva” au fost primii oameni rational-sentimentali constienti, din care s-au înmultit terrienii pe pamânt, într-o mai mica sau mai mare masura pe scara gradata a rubedeniilor, toti suntem „sogori” si/sau „sogorite”, veri sau verisoare, descendenti mostenitorii ai bogatiilor genetice si caracterelor înscrise de la început în molecula de ADN, caractere pe care, vrând-nevrând, le transmitem copiilor nostri. Zic si I0 ! 😉
    O seara frumoasa, draga Potecuta !

    Apreciat de 1 persoană

  6. Câtă nostalgie! Doamne, ce vacanțe!
    Așa cum povestești tu de vărul tău, aș putea povesti eu de Lulu (Ludovic), despre care credeam că mi-e văr, dar era văr cu mama. Era cu patru ani mai mare și e cel care a avut răbdare să mă urce într-un nuc și curajul enorm de a mă da jos de acolo. Ce amintiri mi-ai stârnit! E așa de reconfortant să constați că o postare e de un insolit aparte, fix ce ți-ar prinde bine într-o seară de vineri.
    În ce relații sunteți acum? Vă vizitați? Vă sunați? Eu nu l-am văzut pe Lulu de un veac.

    Apreciat de 2 persoane

    • Şi tu ai avut un văr care nu era văr?
      Doamne, Fee, cât mă bucur când îmi spui că poţi găsi, printre amintirile mele, gândurile mele, ceva cu care rezonezi. Şi îţi mulţumesc din inimă!

      Ultima dată am vorbit acum vreo doi ani. L-am sunat de ziua lui. Mi-a spus că a trecut prin Sibiu într-o noapte, i-a fost jenă să mă deranjeze. I-am spus că uşa mea e deschisă pentru el oricând. A spus că o mătuşă e supărată pe el că nu a mai fost pe la ea de nu ştiu când. I-am spus că eu am rămas la stadiul de vacanţe deci e ca şi cum nu ne-am văzut de vară trecută, deşi mi-e frică să socotesc câţi ani au trecut. Mult prea mulţi. Cred că eram încă la şcoală. Deci nu, nu mai e ca atunci. Viaţa…

      Apreciat de 3 persoane

      • Viața, așa este! C
        u Lulu am fost la primul bal și la ultimul, cu el mergeam cu docarul sau cu căruța, am fost la pescuit țipari, apoi i-am prăjit și i-am mâncat. De aceea îmi și plac doar mie anghilele. L-am văzut ultima dată prin 1990, eram la sfârșitul unei sesiuni și i-am făcut o vizită bunicii mele. M-a văzut de departe, nici nu știu cum, apoi mi-a ieșit înainte să îmi ia bagajul. Am primit niște complimente pe care nu le uiți niciodată. Aș putea să mă împrietenesc cu soția lui pe FB, că o văd în lista surorilor mele, dar nu am făcut-o. 🙂

        Apreciat de 2 persoane

        • A fost o vacanţă-n care el a venit la bunici cu prietena lui. Şuşotea bunica mea că e ceva serios, că fata e cuminte, că e fată bună, că poate fi vorba de nuntă mai încolo, că… am simţit un soi de gelozie de neexplicat. El nu mai era la fel. Nici eu nu mai eram, deja eram mare. Nu ştiu să îţi spun ce am simţit, parcă ea ne-a furat vacanţele cu stat nopţile pe stradă şi alergat sau jucat avioane în zilele toride. 🙂
          N-a fost nuntă. Nu m-am bucurat, fata chiar nu avea nicio vină că noi am crescut. Dar atunci, pe moment, ea era în plus acolo, în vacanţa aia care oricum nu ne-a mai găsit la fel, trecuseră deja câteva fără el acolo.

          Ce amintiri de preţ ai şi tu cu Lulu!

          Apreciat de 2 persoane

          • Da, așa este, vine o vreme când devenim doar spectatori, apoi nici atât. Cred fiecare cuvințel și rezonez cu fiecare trăire pe care ne-ai evocat-o aici.
            Lulu iubea mult o fată din sat, pe care părinții lui nu au dorit-o niciodată. Apoi el a părăsit locul natal, a plecat departe și s-a însurat. La moartea părinților săi a vândut tot. Era cât pe ce să ne vedem la moartea bunicii mele, dar nu știu cum s-a făcut că a plecat până să ajung eu.
            Ce amintiri avem! Suntem depozitarul unor comori ale unor personaje care habar nu au ce tezaur păstrăm în suflete. 🙂

            Apreciat de 3 persoane

  7. illusion zice:

    Ah da.. Am mai auzit și eu termenul ăsta. În facultate am ieșit de două ori cu un tip apoi am aflat că el era fiul varului verișoarei mamei mele (ca-n telenovele, nu?) 😂😂😂😂😂

    Apreciat de 2 persoane

  8. anasylvi zice:

    Da, te inteleg, eu am ramas mirata cand am auzit ca fiii verisoarei mele, care sunt mai mari decat mine, sunt de fapt nepotii mei, ca asa ar veni. Prin urmare nu numai ca nu sunt o matusa batrana, dar sunt o matusa mai tanara decat nepotii. Hi hi hi. Faina povestea ta, cu varul-unchi sau unchiul-var.

    Apreciat de 2 persoane

  9. Cosmisian zice:

    Pe cat de frumos spui tu, pe atat de complicata este structura arborelui tau genealogic. Oricum, suna atat de fain, ca astept si alte relatari din copilarie.

    Apreciat de 1 persoană

  10. Diana zice:

    Esti nemaipomenita! Am râs cu pofta – cu voce tare – si la faza cu balonasele si la faza cu sogorii! :)))
    Sor-mea si o prietena de-a ei – erau prin clasa a III-a, la fata respectiva acasa (et 4, balcon spre bulevard) au gasit in dormitorul parintilor o multime de balone – le-au umflat, le-au legat si le-au aruncat peste balcon. Nici azi nu stiu daca s-a sesizat cineva! :))) Sor-mea s-a laudat mamei si i-a aratat ca mai are baloane. Mama i le-a luat urgent, si peste ani am aflat ce erau baloanele acelea. Parintii fetei or fi atins disperarea cand au vazut ca li s-a dus provizia (n-au zis nimic, si nici ai mei lor). No, ce amintire s-a ridicat! 🙂
    Cat despre gradele de rudenie… Neuronul meu a ametit!
    Weekend minunat iti doresc, Potecuta!

    Apreciat de 2 persoane

    • Îţi mulţumesc frumos, Diana! Tare mă bucur că te-ai amuzat!
      Iooooi, sora ta cu prietena ei au făcut-o cu public, vorba aia 😀
      Uuups. Da, mă gândesc că pentru oamenii ăia n-a fost chiar o bucurie când au descoperit asta 😀 😀
      Weekend frumos îţi doresc şi eu! Mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  11. Prea complicate gradele tale de rudenie. Eu n-am ajuns să analizez frații și surorile bunicilor. Mi se păreau prea îndepărtate.

    Apreciat de 1 persoană

  12. Ca pe un superman îl consideram și eu pe fratele meu, tot cu opt ani mai mare. Îi ziceam „săru-mâna” și îi sorbeam vorbele din gură. Până am terminat școala și diferența „enormă” de vârstă a contat tot mai puțin, iar el mi-a permis să-i zic „tu”. E bine că tu ai fost blaglosovită și cu străbunici!

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, Petru. Când ai 18 ani, nu te încurci la joacă sau poveşti cu o muce de 10 ani. Acum nu mai contează deloc nicio diferenţă.
      Numai pe una mi-o amintesc, a murit când aveam vreo 6-7 ani. Celelalte două s-au dus când eram prea mică să mai ştiu.
      Îţi mulţumesc!

      Apreciat de 2 persoane

  13. Amalia zice:

    Simpatică ești!
    Povestirea parcă e ruptă din „La Medeleni”. Văd aici spiritul de posesiune al Olguței, dar și candoarea Monicăi.

    Apreciat de 1 persoană

  14. Marina Costa zice:

    Si eu sunt copil facut la 39 de ani (cu decretul), asa ca… am nepoti de veri mai mari decat mine sau de-o seama cu mine. Unele sunt putin mai mici decat mine, dar desi teoretic stiu ca taica-su mi-e var, de cand veneau la mine in vizita in liceu si le prezentam prietenelor, le prezentam ca verisoare. Cum adica matusa? Eu nu sunt atat de batrana! (Si nepoatelor sotului, care incearca sa-mi spuna matusica, cum e pe la ei, le-am cerut sa-mi zica pe nume intotdeauna. Am 51, dar matusa tot nu ma vad!) Sotul meu, avea un var cu vreo 2 ani mai mare decat el.. abia la un priveghi, cum mai stau oamenii de vorba, la o cafea, in bucatarie… si-au dat seama ca de fapt era var cu mama lui, ca bunica lui si tatal presupusului var erau frati. „Sarut-mana, unchiule, atunci!” „Ba sa nu te puna naiba sa-mi zici unchi, ca-ti dau un dos de laba ca pe vremea cand ne bateam pe masinute!” 😛

    Apreciat de 1 persoană

  15. rofstef zice:

    Eu aș fi vrut sa fiu nascut de o zână, poate in lumea povestilor sa fi fost unic in familia aia, numa no, poate ma prea plictiseam, așa ca-i musai sa mai ai si neamuri, iar cand ai mai mulți și vin pe capu tău cu tot cu nepoții care mă sfâșie, atunci te las pe tine să zici mai multe..

    Weekend Frumos cu Liniște !!!

    Apreciat de 1 persoană

  16. Mugur zice:

    Cu gradele de rudenie nu este chiar așa de greu. Ținând cont că, în arborele genealogic al familiei mele, pornit de la una dintre perechile mele de străbunici, acum vreo 15 ani erau înscrise peste 130 de persoane, despre toate știind eu câte ceva (măcar de nume), îți dai seama că… Între timp s-au mai născut câteva persoane, dar trebuie să recunosc, nu am mai ținut pasul cu atât de multe nume, mai cu seamă din cauza faptului că destul de multe dintre acestea sunt născute și trăiesc pe alte meleaguri și continente.

    Dar… trebuie să stii că până acum câțiva ani am avut și eu o verișoară. Dar stând noi și despicând firul în 16, am realizat că de fapt nu-mi este verișoară, ci îmi vine drept nepoată de văr de-al doi-lea. Și uite așa am devenit eu unchiul verisoarei mele, care nu-mi este verișoară, dar care are exact vârsta mea, verișoară care mi-a fost și colegă de școală pentru mai mulți ani, inclusiv în liceu. Dar în continuare ne ținem drept veri. Doar când avem chef de glumă, eu devin dintr-o dată unchiul cel arogant, iar ea își ia în serios meseria de nepoată favorită. 😀

    Apreciat de 1 persoană

    • Peste 130??? Văleu! Mi se pare fabulos, mai ales să le cunoşti şi numele! Asta da familie! Da, ar fi interesant să mă apuc şi eu să-i număr măcar pe cei pe care-i ştiu. Sunt puţini, nu îmi va lua mult timp 😀

      Hehe, ce faină treabă cu verişoara-nepoată! Păi da, cu sărumâna unchiu trebuie să salute, nu? 😀
      Mulţumesc, Mugur!

      Apreciat de 1 persoană

      • Mugur zice:

        Cu sărumâna merg eu la ea, că doar este femeie și nu se cade altminteri. Poate dacă eram eu preot, deși… nici eu nu mă potriveam meseriei, nici nu aș fi avut asemenea pretenție de la cei dragi.
        Ce contează cel mai mult este că suntem într-o relație foarte bună și apropiată.
        Și o dau în fapt, doamna profesoară de română (căci aceasta i-a fost meseria) a reușit, datorită soțului ei care s-a ocupat de toate, să-și publice un mic volum de versuri și proză scurtă, într-un tiraj foarte mic, astfel încât prietenii cei mai apropiați să-l poată avea în bibliotecă. Sunt bucuros de două ori, întâi pentru că am fost cumva martorul creației, căci îmi trimitea mai mereu câte o nouă scriere, apoi pentru că sunt unul dintre posesorii acestui volum.

        Apreciază

  17. Ella zice:

    Am auzit si eu de termenul ala … dar jur ca am gandit ca tine … se refera la unguri nu? 😆 😆
    Eu am un pic mai multe rude ca tine si de cand cu soata … am o multime de veri si verisoar … prin asociere desigur! 😆
    Am suferit ca un caine saptamana trecuta si înca mai am de tras … vezi jurnalul meu!
    Duminica placta draga mea! Pupici!

    Apreciat de 1 persoană

  18. ecoarta zice:

    E bine ca s-a lamurit continutul semantic al cuvantului „şogor”😊! Si eu cred ca atunci baietii bravau! Astazi nu cred…Inainte de a pleca din tara, am avut ceva treaba printr-o scoala…erau copii buni si ma intelegeam de minune cu ei. Dragii mei, ce-mi povesteau…ce-mi auzeau urechile…sigur erau…stiti voi ce😊

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, dând timpul înapoi şi mai uitându-mă pe fotografii de prin acele vacanţe, nu prea cred că… Cum am spus, eram copii, nu-mi vine să cred că vorbeau serios.
      Cred! Sunt mai… evoluaţi(?) copiii în zilele noastre. 🙂
      O zi frumoasă, draga mea!

      Apreciat de 2 persoane

  19. ina02s zice:

    Offf, ce ti-e si cu rudele. Unchii_ verisori, par niste complicatenii, dar ce amintiri frumoase ai. Si ce poveste uimitoare..

    Apreciat de 1 persoană

  20. Roximoronica zice:

    Măi, Potecuță, să mă faci să citesc textul tău apelând la dex… mai mare rușinea! E evident ce cuvânt am căutat. Și uite, că dă și context: „Ia-ți, șogore, nevasta Și bani pe lîngă dînsa.” BIBICESCU. Buștean m-am lămurit! Să ai o zi minunată! ❤

    Apreciat de 1 persoană

  21. Roximoronica zice:

    Pup și eu! Mulțu! 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  22. Potecut, dacă tu te sperii de arborele tău genealogic, eu nici măcar nu îndrăznesc sa completez o ramuri a. Bunica materna avea 12 frați, toți cu câte 4-5 copii. Bunicii i-au trăit 4 dintre cei 8 copii și norocul meu ca nici unul nu a dorit mai mult de 2 copii, asa ca mi-a fost ușor sa să mă împac cu o sora și 5 verisori(da’ verișori pe bune😊). Dar aici m-am oprit ca mi-ar imposibil sa înțeleg cum nepoții bunicii aveau câțiva ani mai mult ca ea🙊
    Cu tata ar fi trebuit sa fie simplu, fără frați, doar cu ceva veri de nu știu ce grad, dar și acum ma trezesc cu câte cine care începecu știi, eu sunt băiatul varului fiului verișoarei nepotului… Moment în care neuronii mei o iau razna și eu privesc omul din data mea cu un zâmbet tâmp, aprobând tot ce spune ca și cum as știi perfect despre ce e vorba. Vaaaai, ce ma bucur, răspund într-un final, as mai fi stat sa povestim dar trebuie sa fiu undeva într-o jumătate de ora. Știu, nu e frumos, mama, care la cei 87 de ani ai îmi poate recita ca pe poezie cel puți trei sferturi din numeroasele rude împrăștiate pe tot mapamondul, mereu ma cearta,dar ce sa fac, dacă mi-e imposibil sa rețin toate gradele de rudenie?
    Cu sogorii, chiar nu știu. Am auzit cuvântul la rudele din Ardeal ale soțului meu și am crezut ca e un cuvânt unguresc, dar cum întotdeauna era insotit de un zâmbet ciudat, am evitat sa întreb ce înseamnă de fapt. Se pare ca bine am făcut, nu? Bine ca m-am dumirit acum la batranete😏

    Apreciat de 1 persoană

    • Hahaha, eşti delicioasă! Păi, nu ne facem noi surori în alde astea cu blocaj în faţa acestor înşiruiri de rude? 😀
      Serios, tot ce trece de verişor devine mult prea complicat. Adică, nu-i mai simplu să spună simplu „Gigi” decât fiul vărului cumnatei… ? Zău aşa.
      Da, da, mai bine că n-ai întrebat. Nici eu n-am insistat şi am gafat-o. Dar na, eram şi eu mică, nu se pune 😀
      Te pup, draga mea! Să ai o zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

  23. Maria zice:

    Eu am început un arbore genealogic al universului familial din nevoia de a explica celor trei copii pe care ii avem „who’s who”.
    Descrierea universului nostru sună fix ca o problemă de aritmetică de clasa a 3-a cu găini și porci, capete/picioare.
    Soțul meu și cu mine avem fiecare câte doi copii, iar totalul copiilor familiei noastre este 3, pentru că unul îl avem în comun. Tatăl copilului meu mare are o fată de dinaintea copilului meu și un băiat născut după al meu :-D. And so on.
    Așa că la noi termenul de văr este foarte lax și chiar și cel de frate are oarece flexibilitate.
    Pentru evitarea problemelor viitoare, le-am promis că nu lăsăm moștenire nimic, ca să fie ușor de împărțit 😀

    Iar despre șogor eu știam ca e un fel de „extindere” a sensului propriu (cumnat) pentru vremea modernă în care trăim. Un fel de grad de rudenie pentru toți „foștii” cuiva. Cum ar veni fostul meu soț și actualul meu soț sunt șogori. Extins la vârsta liceului – doi băieți care au fost prieteni cu aceeași fată sunt șogori – fără vreo conotație sexuală obligatorie de data asta.

    Apreciază

    • Ce familie frumoasă ai, Maria! Mda, în cazul ăsta înţeleg că era nevoie de stabilit exact cine, ce şi cum, să fie mai uşor.
      Hheehehe, ce faină treaba cu moştenirea!
      Să fiţi sănătoşi, să aveţi numai bucurii în familia asta mare şi frumoasă!
      Daaaa, exact ăsta e sensul termenului! Ai punctat excelent, îţi mulţumesc tare mult!
      Să ai o zi bună!

      Apreciază

  24. Alex zice:

    Ce frumos povestești, dragă Potecuță! Amintirile din anii copilăriei sunt cele mai frumoase. Mai ales când ne amintim de oameni dragi, care au plecat dintre noi. Cred că fiecare dintre noi am avut câte un văr sau verișoară mai mari, care ne-au fascinat cu personalitatea lor și mai ales cu faptul că ne băgau în seamă într-un mod deosebit, ceea ce ne încânta cel mai mult. Pentru verii mai mai mici, eu am fost „vărul cel mare”, pentru că am fost primul din șirul verișorilor. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut „rolul”! 😀
    Am râs cu lacrimi la faza cu baloanele. Plus completarea Dianei! 😀
    Numai bine, dragă Potecuță și zile minunate și… răcoroase!

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc frumos, Alex! Da, ne ţin de cald aceste amintiri în zile cu furtuni. 🙂
      Ahaaa, deci tu ai fost cel admirat dintre veri 😉
      Îmi amintesc că atunci când era singur la bunicii mei, pe timpul zilei, când nu dormea, stătea cu mine, jucam avioane sau diverse. Seara dispărea şi nu-l mai vedeam până la prânz când se trezea.
      Ei, când veneau şi părinţii lui, bietul de el avea belea pe cap că tatăl lui îi spunea „dacă vrei să ieşi afară, o iei şi pe asta mică”. Îţi dai seama ce „plăcere” pentru el, să mă care prin oraş, să nu stea mult, că eu trebuia să dorm, să nu se vadă cu gagici, să se ascundă să fumeze, să nu zic eu ceva. Eu nu ziceam, nu-l pâram. Dar na…
      Abia când am crescut şi am început şi eu să ies pe uliţă la ceilalţi bunici, la ţară, l-am înţeles perfect. Nu aveam „coadă” după mine, dar mă ascundeam de vecinii mai mici, să nu mă vadă fumând sau de mână cu câte un băiat 😀
      Toate cele bune, Alex! Mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s