Atât să-i spuneţi

Vă rog,
spuneţi-i muzei mele că o aştept.
Atât să-i spuneţi, nimic mai mult.
Oricum nu va asculta, oricum nu va vrea să audă,
nu-i plac mesajele lungi, consistente,
iar lamentările o fac să se îndepărteze şi mai mult.
Nu-i spuneţi deci că îmi e dor de ea,
nici că fără ea gândul nu se lasă scris
şi visul nu se mai vrea cuvânt,
ci doar zbatere-n neant.

Rătăceşte la un capăt de-ndoială,
la umbră de nuc bătrân.
O veţi recunoaşte,
are-n privire nuanţe de senin
şi un strop de verde-ncins la soare,
împrumutat din sălbăticia unei păduri
prin care alerga desculţă.

Daţi-i un pahar cu nectar
şi nu întrebaţi nimic.
Se fâstâceşte în faţa semnelor de punctuaţie.

Priviţi-o atent şi spuneţi-i că o aştept,
atât.
Nu-i spuneţi mai mult.
Dacă aşteptarea mea nu o va face
să răspundă chemării,
ce folos să mai ştie că îmi e dor de ea
sau că gândul nu se mai lasă scris în lipsa ei?
Şi mie să-mi spuneţi doar dacă a tresărit,
atât.
Să nu-mi spuneţi mai mult.
N-aş putea duce povara unei lacrimi,
iar un gest de nepăsare i-ar fi fatal
scrisului încă nescris.

Dacă o vedeţi, spuneţi-i muzei că o aştept,
atât.
Şi dacă nu tresare,
vă rog,
mie să nu-mi spuneţi nimic.

Foto