Bucurii cu gust de pere coapte

Dragă. . . ,

A trecut timp de când nu ţi-am scris. Nu ştiu cât, nu ştiu unde s-a dus, oricum mai mult decât mi-am propus să las să treacă între două nerostiri. Nu-mi place să spun că au trecut atâtea zile, atâtea săptămâni, atâtea respiraţii. Nu, a trecut timp. De nemăsurat, de necântărit, doar timp. Mi-am amintit azi că ultima zi de şcoală (sunt tot mai previzibilă, nu?) era o bucurie-ntreagă, cum altfel să fi fost? Ca o pară coaptă din care muşcam cu poftă şi fiecare înghiţitură îmi dădea certitudinea că şi următoarea va fi la fel de gustoasă. Aşa mare era bucuria. Şi la fel de coaptă şi de plină de certitudini. Ştii cât ţinea? Până a doua zi dimineaţă. Nu glumesc. A doua zi, sâmbăta, mă trezeam şi nu-mi găseam locul. Şi brusc, bucuria aia pălea. Aveam o rutină, aveam un ţel, zilele aveau un sens. Sâmbăta era zi de teme în universul meu mic, cel din jurul mesei din bucătărie pe care scriam rezumate, rezolvam ecuaţii şi alcătuiam fraze pornind de la câteva cuvinte stabilite de profesoara de engleză. Şi visam mult între ele. Deşi nu mă atrăgea, matematica îmi dădea timp să visez. Poate tocmai de aia, că nu mă atrăgea. Visam, cu creionul în mână, în spaţiu, printre figuri geometrice, perpendicular, fără să fie nevoie să aplic teoreme şi fără să demonstrez de ce tocmai aşa, de ce tocmai acolo, şi ajungeam cu gândul prin cine ştie ce unghere de lume unde Q.E.D-ul nu era necesar. În universul mai mare decât măsuţa mea, în casă, era zi de curăţenie şi mâncare.

Sâmbăta aia, prima din vacanţă, îmi părea imposibilă. Nu-ţi pot explica, dar aproape mă durea starea aia-n care nu ştiam ce să fac atunci când nu aveam nimic de făcut. Toate mi se păreau cu susul în jos, parcă eram aruncată-ntr-un haos şi perspectiva atâtor zile în felul ăsta îmi dădea peste cap lumea aia mică-n care trăiam. Ideea de a face fix ce vreau, ce am chef, ce-mi place, când eu nu ştiam ce să fac, ce vreau şi ce-mi place, când erau totuşi atâtea lucruri de făcut, mi se părea de nesuportat.
Sigur, ziua de luni, când mă trezeam târziu şi îmi spuneam că la ora aia eram la istorie, la  mate, la chimie sau la română şi acum, uite, stau în pat, avea o dulceaţă pe care nu cred că o mai pot regăsi undeva. Şi abia atunci începea cu adevărat vacanţa. Abia când realizam că-n loc să fiu în bancă, sunt acasă, abia trezită din somn. Şi abia de atunci începeam să savurez clipele, orele, zilele şi, mai ales, serile-n care nici nu conta cât de târziu adormeam.

Şi mi-a rămas starea asta. Am luat-o cu mine prin timp, am ascuns-o prin buzunare şi am avut grijă să nu se piardă, să nu rămână uitată prin dulapuri, am agăţat-o la gât şi am strâns-o la piept când anotimpurile făceau troc cu anii noştri şi mă făceau să renunţ la haine groase. E prea preţioasă aroma dulce-amăruie şi apoi iar dulce, ca să o las pierdută. Ador prima dimineaţă din concediu, aia-n care vreau să mă trezesc la prima oră, să stau în balcon, să-i văd pe grăbiţii zilei, să-mi imaginez, să savurez, să simt arome, să mă bucur. Nu mai e la fel. Dar puţinul ăla care e mă face să mă bucur că n-am pierdut de tot senzaţii şi percepţii.
Dar acum, spre deosebire de atunci, bucuria e parcă mai potolită, nu mai e atât de zemoasă precum fructul ăla copt. Sau nu mai ştiu eu să muşc cu la fel de multă poftă. Sau nu mai pot. Sau nu mai vreau. Iau înghiţituri mai mici, sunt mai precaută. Să rămână şi pe mâine, să nu se termine atât de repede, să dureze.

La fel e şi cu scrisorile, cu nerostirile. Visez în spaţiu, fără timp şi fără reguli, încep să le ordonez în rânduri, mă simt rătăcită printre ele, nu ştiu unde mi-e locul în cuvânt, nu ştiu ce să fac cu tot albul ăsta nescris.  Apoi găsesc starea, găsesc sensul, găsesc libertatea dată de chenarul ăsta care se poate prelungi, precum serile vacanţelor mele, şi gust din plin savoarea. Îmi amintesc însă că poate ar fi bine să păstrez din toate nespusele şi pentru altă dată, să mă limitez, să sorb şi nu să beau cu sete. Şi mă opresc.

Cu drag,
tot eu.

Foto