Monolog printre petale-n zbor

Se scutură încă unii copaci. Unii de floare, alţii de ploi. Unii de petale, alţii de priviri insistente, lipite indecent de ramurile lor. Mai sunt încă înfloriri şi mai sunt flori de scuturat. Te-ai scutura şi tu dacă nu te-ai gândi că asta te-ar putea ameţi. Ai avea de risipit nişte amintiri şi nişte amăgiri, nişte temeri venite la pachet cu renunţări. De-ar fi la fel de uşoare precum petalele care ning nepăsătoare! Chiar ai impresia că legile fizicii nu se aplică niciodată-n cazul lor, parcă plutesc la infinit ca şi cum ar fi prins aripi după desprinderea de ram. Te-ai scutura şi tu. Dar ale tale-s plumb. Ale tale-s cioburi. Şi cioburile nu pot pluti deşi pot dura la infinit. Dar cel mai teamă îţi e că ai putea ameţi, da. Aşa cum îţi e teamă să mai stai prin ploaie, c-ai putea răci.

De parcă ploaia e un fel de virus, îţi spui. Îţi e teamă şi de priviri, da. O recunoşti. Uneori ţi-o recunoşti deşi îţi vine să te cerţi, să-ţi spui că la naiba cu lumea, lasă-i să râdă, lasă-i să strige, lasă-i să judece. Ce ştie lumea să facă mai bine dacă nu să judece? Ce poate lumea să facă mai bine decât să ştie mai bine decât toţi ce se cade şi ce nu se cade să facă alţii, ce e bine sau rău sau frumos sau moral în cazul altora? Mereu a altora. Că de ea, lumea asta ocupată cu alţii, nu mai are timp.
O ştii. Şi ţi-o repeţi. Dar e mai simplu să-ţi impui limite sub masca asta a grijii faţă de tine. Să nu răceşti, îţi spui. Şi ai dansa şi ai alerga şi ai cânta cu braţele deschise prin ploaie. Dar te minţi că asta ar putea avea efecte adverse. Şi te minţi iar încercând să o crezi.

Ce ţi-ar putea spune lumea? Că ţi-ai pierdut minţile? Că e penibil gestul tău? Să spună. Ce ştie ea, lumea asta toată? Ştie ea câtă disciplină ţi-ai impus tu şi acum te sufoci în norme şi reguli? În tot binele ăla băgat cu forţa în conştiinţa ta. În tot ce ai ales să nu faci sau să nu spui, ca să nu faci rău. Să nu răneşti. Să nu te bagi. Să nu. Lasă, e mai bine aşa. Şi acum ce faci? Tu, cu tine, ce faci? Presari piedici, aşezi limite. În ordine, pe culori, pe mărimi, să arate bine din afară, să fie ordine-n renunţări, să nu le laşi la voia-ntâmplării. Să calci atent, să cazi disciplinat. Asta faci?
Nu, sigur că nu, îţi spui. E doar ca să nu răceşti, îţi spui.

E aproape seară. Şi ar fi aproape linişte dacă nu ai avea căştile care-ţi alimentează pofta de scris, foamea de visat, setea de liniştire-a unor gânduri. De eclipsat nelinişti. Şi de trezit la viaţă a altora. De amorţit impulsuri care cerşesc semne de nicăieri. Care tac. Măreşti volumul melodiei ca să nu le mai auzi tăcând atât de adânc. E asurzitor. Şi e răscolitor. Le-ai striga tu dar hei, nu e bine. Şi tu nu faci ce nu e bine.
Melodia curge pe repeat şi speri că va ploua curând. Vrei să alergi prin ploaie. A nu, la naiba cu lumea, nu de ea-ţi pasă.
Te uiţi spre cuier şi nu vezi umbrela. Hm, poate totuşi chemi un taxi, ai putea răci.

Foto