Jurnal de sclifosit

Azi… am găsit de dimineaţă un motiv extrem de bun de îmbărbătare şi de cules chef de muncă. Că afară – ploaia pic, pic, în casă – ceasul bârrr, bârrr (nu ştiu să redau melodia dar cam pe acolo e una din alarme), cea de-a doua e fix AŞA deci asta se redă uşor, i did, i did, bolborosesc şi eu cu ochii mai mult închişi decât deschişi. Şi azi dimineaţă, cu i did, i did, mi-am zis aşa: fatăă, tu te plângi? Dacă erai elevă sau munceai la stat, cum era, fată? Aşa, ai dormit numai ieri, duminică, atât ai avut liber. La gheţii oameni care au avut liber de nici ei nu mai ştiu de când, te gândeşti? Cum s-or trezi ei acum? I did, i did, şi m-am trezit îmbărbătată. Fain îi să n-ai liber mult!

Afară… măi, e serioasă treaba. Nu ştiu ce se petrece, dacă-i de la valurile mării, de la adierea brizei, de la aerul tare şi curat de munte, de la summit sau de la bulgari, cert e că e cu semnul întrebării. Eu nu mai ştiu dacă să-mi mai fac rocada-n dulap cu alea subţiri jos, să ajung, alea groase sus pân’ la toamnă. Că nu are rost. Că sâmbătă e vară, duminică e toamnă, luni e iarnă şi marţi e vară iar. Cred că-mi bag în geantă sandale şi rochiţă şi plec dimineaţa de acasă-n clăpari şi palton. Geanta mea suportă orice şi e mai sigur. Deci nu ştiu ce să vă spun, „afară plouă ca şi toamna şi-i urât, mă uit pe geam ca după tine, şi atât” că-i noapte şi nu văd nimic în afară de lumina de la stâlp. Şi nu e nimeni sub el. Mno.

Mă gândesc… că am devenit tipicară. Sclifosită. Naşparlie. Prima dată am vrut să zic că am îmbătrânit. Dar cum nu am înţelepciunea aia specifică celor cu multe amintiri, nu-i aia. Sunt aşa cum am zis la început şi alea trei nu au nicio legătură cu bătrânii, să fim înţeleşi. Mi-am dat seama de asta azi. Să vă spun: Eu, la muncă, depind de curent. N-am curent, nu funcţionez, sunt pe off, rămân cum mă prinde pana, într-o parte, cu o mână-n sus, cu mâna-n cap, unde mă prinde. Chiulesc legal, adică.
Până acum, mă rugam la sfinţişorii stâlpilor de electricitate, să mai cadă câte unul, să mai sară o siguranţă, să mai una, să mai alta. Era sărbătoare când se lua. Azi s-a luat vreo două ore. Şi eu? Eu ce-am făcut? Am făcut botic. Că ţe ulât e aşa, că bla, bla, fiţe de salon. Dar staţi că asta nu e tot! Să nu care cumva să credeţi că din cauză de chef de muncă nesatisfăcut eram aşa. Nţ. Aia nu mă loveşte. Eu aveam treabă pe net. Şi nu puteam să prestez pe net, aia era problema. Dar normal că nu puteam recunoaşte şi am dat-o pe şoricisme de tocilară mică, că uite cum stă în loc producţia pe cap de locuitor, că uite cum nu pot eu să-mi desfăşor activitatea pe blog şi pe mail cum se cuvine unui angajat model. S-a mai luat o dată joi, la ora 7 fără 10. Până la 9. Eu la 7 încep. Ştiţi de ce îmi era mie ciudă, cel mai ciudă dintre toate? Că nu am avut timp să fac cafeaua. Nu-i aşa că-s tipicară şi puţin naşpa? Eu v-am zis.

Ascult… am o obsesie cu ASTA. Îmi trece, ştiţi că am mai avut obsesii. Ţine până dau de alta.

Foto