Jurnal de om netestat psihologic

Toată ziua am vrut să vă scriu ceva serios şi să vă întreb ceva, să vă invit la o discuţie. Dar n-am apucat să mă adun şi să găsesc modul potrivit de a pune problema că ajung să dau dreptate ambelor părţi aşa că încă mă gândesc şi vă scriu când ştiu cum să scriu. Ca să nu vă duceţi cu gândul că am în cap filosofii, vă spun că-i nu-i atât de serios sau profund cum ar părea.
Şi revin la ziua de azi şi vă raportez: a trebuit să merg la vizita aia medicală, aia la care se merge-n fiecare an sau nu ştiu cum se merge, aia de te trimite şeful, să se convingă că eşti încă apt să rezolvi în timp util tot ceea ce îţi cere el, din toate puterile lui de om apt la rândul lui, că doar şi el s-a dus la vizita aia.

Şi mă pornesc la drum. Cum nu era un drum pe care-l fac zilnic, asta însemnând că nici cu gps nu m-aş descurca, bine că n-am gps, adică am pe telefon ceva de genul ăsta dar nu ştiu să-l folosesc, am luat-o logic: unde trebuie să ajung? Din punctul A în punctul B, unde punctul B e în zonă locuită şi aproximativ cam ştiu unde. Cum eram cumva cu limită de timp, a trebuit să mă orientez după autobuz. Am găsit pe net care, cum, unde, de unde-l iau, şi am ajuns în staţia care era aproape de locul în care muncesc şi în care nu ştiu cum am supravieţuit aşa, cu toată inocenţa care mă caracterizează. Traseul ăla-l făceam prin facultate deci am stat liniştită la primele trei staţii. A patra staţie însemna că-s aproape de locul în care trebuia să ajung dar ştiam eu că mai e una care însemna foarte aproape deci n-am coborât. Şi cum nemulţumitului i se ia darul şi lacomului i se ia ceva, nu ştiu ce dar i se ia, şi unde nu-i cap… ştiţi voi, în loc să facă dreapta spre staţia foarte aproape, autobuzul în care eram a făcut… tot înainte şi m-a dus de la aproape la… mama naibii. Că deh, s-au schimbat traseele între timp şi asta e.
Evident că am intrat în trepidaţii, în primul rând că mă voi pierde, eu v-am mai spus că-s ceva de groază şi m-aş pierde şi-n casă dacă n-ar fi un singur traseu cu baie, bucătărie, dormitor, sufragerie. N-aş reuşi într-o casă mai mare de atât, parol.

Şi tot evident, a trebuit să grăbesc pasul, m-am gândit că dacă mă pune direct la luat tensiune după maratonul ăla, mă dă direct lovită. Dar n-am avut de ales.
Am ajuns în grafic, cu inima-n gât, am luat loc şi m-a întrebat suav: trebuie să faceţi psihologicul? No, cum să rezist? În milisecunda aia de dinainte de a articula ceva, cu gura deschisă, în mintea mea se băteau două răspunsuri: nu-ul care era răspunsul la „v-a trimis la psihologic?” şi da-ul care era răspunsul la „judecând la rece, credeţi că aveţi nevoie?”. Am zis nu şi mi-a fost ruşine, drept urmare am răspuns sincer la toate celelalte întrebări. Vârstă, că era femeie doamna doctor deci nu mă coafa să mă dau de 17 ani, la kilograme a zis să-i zic aproximativ aşa că am aproximat cu virgulă 5, că aşa mi-a arătat cântarul, înălţime habar nu am aşa că am aproximat tot cu virgulă deşi răspunsul corect era „sub limita normală”. Dacă văd, văd, şi imediat mi-am aruncat ochişorii pe tabelul ăla de deasupra ei încercând să învăţ pe de rost literele alea. Şi dacă aud, aud orice în afară de alarma telefonului dimineaţa. În rest, dacă văd un tablou cu un munte, aud susurul izvoarelor.
M-a ridicat şi a zis să mă întorc cu spatele la ea şi să ridic mâinile şi eu, cu gândul la izvoarele alea, am ridicat mâinile dar am uitat să mă întorc cu spatele, era s-o iau în braţe. Stau prost cu orientarea, v-am spus.

Am trecut testele, cică-s clinic normal. Nu ştiu ce înseamnă asta dar la întoarcere, ca să mă simt definitiv vinovată că am zis nu la testarea psihologică, am urcat într-un autobuz care nu ştiu unde m-ar fi dus dacă n-aş fi coborât la mama naibii dar de unde totuşi am ştiut să ajung acasă.
Asta a fost. Acum sunt acasă, nu porniţi GPS-ul să mă depistaţi, deocamdată nu e nevoie, strig eu când mă pierd prin cartier.

Foto

Publicitate