Diferenţe-ntre generaţii

N-am zis război, n-am zis prăpastie, n-am zis hău, am zis diferenţe. Şi n-am zis, am scris. Şi n-am scris „război”, pentru că nu cred că există unul. Şi mă voi referi la un caz particular, al meu, deci nu urmează un text documentat, un studiu aprofundat sau o expunere de exemple. Punct.
Acestea fiind spuse, să vă spun ce-am păţât. Primesc o invitaţie la o petrecere, la o zi de naştere. Sărbătorita, clasa a V-a. Ca să vă liniştiţi, părinţii ei m-au invitat, deci nu-s cu ea-n clasă. Am acceptat, normal. După ce-am acceptat, m-a lovit vidul interior: ce-i iau? Nimic. Nu, nu am zis că-i iau nimic. Nu-mi venea nimic în cap, semn că vidul de care ştiam încă e ermetic, se menţine bine pentru anii lui. M-am gândit, m-am răzgândit, m-am gândit iar, pur şi simplu nimic nu se lega. Am zis să-i iau ceva ce primeam noi în clasa a V-a. Dar era închis la muzeu la ora aia aşa că n-a fost bună ideea. Haine nu, că nu-i ştiu nici mărimea, nici preferinţele. Cărţi nu, că ştiu că e război acasă la ei pe tema asta, îi las pe părinţi să rezolve. Şi nici nu ştiu ce-i potrivit pentru vârsta aia şi ştiu că-i puţin ciudat să primeşti de ziua ta ceva ce nu-ţi place, mai ales când ai anii ăia. No, io ce fac până la urmă?

Am apelat la google, am scris „cadouri fete 12-14 ani”, am sperat că nu mă depistează după IP, să mă pună la căutări tâmpite, şi am admirat poze, căutând idei. Şi am găsit ceva ce mie mi s-a părut interesant, până şi eu aş fi vrut aşa ceva, sincer. Şi atunci, şi acum, că n-am mai multă minte. Se numeşte „Jurnalul meu secret”, e un caiet, tare frumos copertat, cu un pix şi o lanternă. Citesc la descriere că are foi goale pe care se scrie cu acel pix şi nu se vede scrisul decât pe întuneric, cu acea lanternă cu UV, că are şi ceva teste interesante şi drăguţe, nu din alea de personalitate, ceva ca un fel de cultură generală, şi alte chestii interesante pe alte pagini, are lăcăţel şi cheiţă. Am asociat imediat cu faptul că eu parcă scriam în oracole pe vremea aia, că în a VI-a m-am îndrăgostit de Dani C. din a VII-a B deci aveam secrete, şi mi-am zis că s-ar putea să fie potrivit.
Sun la librărie, să ştiu dacă-l comand pe net sau merg acolo, dau de o tipă din cale afară de amabilă care-mi zice că îi apare-n sistem „Jurnalul meu trăsnit” şi da, e unul secret, dar nu ştie dacă e cu pix din ăla magic. Zic că nu vreau trăsnit, că ăla nu ştiu cum e şi că ălalalt pare mai interesant. Mă întreabă dacă mă poate suna după ce caută, rămân mască, zic da, sună, zice că da, e pix, e lanternă, e tot ce trebuie. Iuuhuuuu.
Îi zic că merg după el, zice bine, zic mulţumesc, zice că nu am pentru ce, zic la revedere, zice la revedere. Eram în culmea fericirii că am scăpat de un gând şi am găsit ceva ce mie mi se părea potrivit. Paron, cool.

Şi mă duc la Mall. Şi merg ţintă spre librărie. Şi librăria era pe partea dreaptă, la nici 10 paşi. Şi cine, cine, cine apare din neant, fix acolo şi fix în braţele mele? Cineeee? Da, sărbătorita. Cu o prietenă. Şi nu ştiu dacă toţi fac aşa dar ele, când sunt tare încântate de ceva, rostesc 15 cuvinte în unul, să zică repede.
Şi zice ea, ui, ui, ui, ce am găsit, nu mai putem de fericire, e minunat ce am găsit, şi am găsit două, ultimele două, numai astea mai erau, avem amândouă, ce cool e, uite, uite. Şi scoate Jurnalul meu trăsnit. Şi eu mă scurg. Şi îmi vine să leşin dramatic, ca-n televonele, cu o mână la frunte şi capul pe spate. Dar îmi pică fisa mai repede decât i-a sărit Albei ca Zăpada mărul din gât, îmi revin în forţă şi zic: „foarte frumos e, bravo vouă, ce bine că aveţi acum la fel. Dar ştiţi că este acum o altă modă, multe fete au şi am înţeles că e tare fain, e un jurnal cu pix şi lanternă şi…”, sperând să aud că da, dar nu am mai avut bani, da, dar poate altă dată sau un salvator da? Wow, nu ştiam de el sau orice din gama asta.
În schimb, ce aud? Ah, da, ştim. Dar se strică repede lanterna şi nici pixul nu e ok, se vede scrisul, nu e cum se zice, nu-i aşa de fain ăla, ăsta e mai mişto.
A fost a doua oară când am vrut să leşin dramatic. Nu am reuşit, nu-s actriţă bună.

Panică, panică, meidei, we ar sinching! Şi, profitând de faptul că ea oricum nu se prinde, cum s-ar fi prins un adult, am abuzat ruşinos de inocenţa copilei şi am început să o chestionez. Şi? Jurnalul ăsta e cadou de ziua ta? Da. Şi altceva ce ţi-ai luat?
Şi de aici a început un dialog al surzilor şi al tolomacilor, în care surda şi tolomaca eram doar eu. Şi de aici se explică şi titlul, să nu rămâneţi cu ideea că l-am scris doar ca să atrag trafic şi să-mi umplu conturile. Nu-i nevoie, merg weekendul viitor la mare, la cules de scoici, şi-mi asigur eu conturile cu praf de… sare. 😀
Revin: din tot ce-a zis, am înţeles numai cuvintele de legătură şi la fiecare chestie eu întrebam ce-i aia, aia ce-i, hă? Că aş fi vrut să înţeleg exact ce vrea, să ştiu ce-i iau dacă a picat faza cu Jurnalul secret.
Adică:
-Ghiozdan holografic.
-Hă? Aia ce-i?
-Ghiozdan.
-Partea asta o ştiu, erau inventate şi-n vremea mea. Ce-i cu holograficul?
-Aşa e el.
-Adică aşa se numeşte?
-Nu, se numeşte ghiozdan.
🙄
-Şi holografic ce-i?
-Culoare.
-Adică aproximativ cum?
-Adică, aşa, ca o oglindă care nu e oglindă, că nu te vezi.
😯
-A fost la magazinul ăla, numai acolo erau de care voiam, nu mai are.
-Şi altceva?
-Păi, am vrut bile lol, dar sunt prea scumpe.
-Hă? Ce bile?
-Lol.
-Adică?
-Adică lol. Se desfac şi dai paginile, cam aşa, şi scoţi chestii.
-Adică dai pagini la bine?
-Nu chiar, dar cam aşa. Ca şi cum ai da.
Şi a mai zis ceva, dar tot din gama lui Hă?, n-am mai reţinut, era chineză.

Măi, parcă eram picată de pe Saturn direct în mijlocul mallului şi parcă eram născută la 1800 şi am aterizat în mijlocul civilizaţiei, aşa m-am simţit. Nu puteam pricepe ce îşi doreşte copila aia şi pace.
Am cedat, am zis că-i destulă informaţie şi am mers spre bile lol, să nu mă vadă. Acolo m-a lămurit o doamnă care nu era angajată, era o clientă care a auzit când am întrebat un angajat de ele, că e ca un fel de ou kinder mai mare şi că e o chestiuţă mică acolo şi că nu merge pentru un cadou, că-i practic un nimic. Ghiozdan holografic nu mai există nici pe net, exact din ăla, deci nu am rezolvat nimic în urma interogatoriului. Ba am rezolvat ceva: mi-am confirmat faptul că-s cam învechită. Şi asta ustură rău! Şi încep să înţeleg când ne mai ziceau bunicii că parcă vorbim altă limbă. Şi asta ustură la fel de rău!

Fiţi sinceri, voi ştiaţi ce-s alea bile lol? Cred că mi-e frică de răspunsuri. Dar rezist!

Foto