Rătăcind clipe, risipind visări

Fiecare dimineaţă este un nou prilej
de a ne îndesa-n buzunarele hainei
speranţe şi frânturi de vis,
idei geniale despre cum vom face
să aducem ineditul în ziua abia-ncepută,
aproximări despre cum va fi,
bănuieli că va fi la fel ca ieri
şi mai ales, promisiuni că
vom fenta cumva cotidianul,
că azi sigur facem noi să fie altfel.

Şi imediat după ce răsucim cheia,
începem să strângem, pas cu pas,
bucurii şi drame,
împliniri şi tristeţi
ale altora
-pentru că
ne place să credem că suntem
buni ascultători când e vorba de
trăirile altora, nu de ale noastre,
de ale noastre nu avem cum cât timp
noi nu mai ştim să ne trăim propria viaţă-
şi să găsim în ele motive
cu care să alimentăm alte
drame şi tristeţi,
pierzând, printre ele, primul gând din zori
care ne-a avertizat că-s puerile toate
şi că nici cele de ieri n-au fost
drame, nici tristeţi, nici măcar nimic
n-au fost.

Şi atunci când,
la timp distanţă de toate astea,
scoatem haina din dulap
şi scotocim prin buzunare,
găsim speranţele abandonate şi
praf rămas din vise spulberate,
ideile geniale, nicicând puse-n practică,
de a aduce ineditul în ziua demult apusă,
aproximările despre cum ar fi fost dacă,
certitudinile că a fost exact ca ieri…
dar ne bucurăm de ele
cum o facem atunci când,
în afară de anotimpuri scurse,
găsim şi câte o bancnotă mototolită, uitată
într-o zi în care ne-am cumpărat
o felie aburindă de fericire
de la patiseria din colţ.

Şi nici măcar atunci nu ne dăm seama
că cea mai mare dramă
şi cea mai mare bucurie, în acelaşi timp,
e tocmai secunda care trece
în timp ce noi numărăm mărunţişul
din buzunarele unei haine
ponosite.

Foto