O „piatră de hotar” pe noptieră

Dragă Monica,

M-am gândit mult cum să procedez şi nici acum nu-s convinsă că e cea mai bună variantă asta, a scrisorii. Chiar dacă pare că îţi scriu numai ţie, vreau să cred că toţi ceilalţi vor înţelege că e şi pentru ei, chiar îi rog să înţeleagă asta.
Ştii, de obicei aleg să pun articolele la secţiunea „Scrisori”, fie atunci când destinatarul e ştiut numai de sufletul meu, sau e chiar sufletul meu, fie atunci când ceea ce vreau eu să transmit, din ceea ce simt sau gândesc, nu poate fi scris decât aşa, ca şi cum aş vorbi unui prieten, fără să disec, fără să explic, fără să pun rimele sau silabele necesare unui vers. Ar fi mers oricum, ştiu. Dar nu cred că m-aş fi descurcat. Pentru că nu ştiu, nu pot, nu prea vreau să fac recenzii. Îi admir şi îi citesc cu drag şi interes pe cei care le fac, şi le fac bine. Dar eu nu pot. Pentru că orice carte pe care o citesc devine cumva parte din mine şi împrumută cumva din mine, din trăirile mele care se lipesc de file pe măsură ce se derulează, la ceas târziu în noapte. Se întipăresc pe file şi sclipirea din privire, şi surâsul, şi lacrima din colţ de ochi, şi tresăririle, şi început de vis când ochii încep să se închidă în ciuda efortului de mai întoarce cel puţin o pagină. Şi atunci, cum aş putea „tranşa” ceva ce a început să îmi aparţină şi să mă aparţină în acelaşi timp? Şi te-aş ruga să mă ierţi că nu pot.

Ştii, Monik, cartea ta nici nu cred că ar putea fi povestită. Eu nu ştiu cum aş putea face asta. E acolo atâta trăire încât e ca şi cum ai încerca să-i explici cuiva legat la ochi cum arată un câmp plin cu flori de primăvară. Sigur, cu talent, ai putea. Dar oricât de atent la detalii ai fi, tot i se va vedea uimirea atunci când va fi dezlegat şi va vedea frumuseţea şi o va simţi. Pentru că emoţia nu poate fi descrisă. Aşa e şi aici. Dacă aş avea talentul necesar, poate aş putea să scriu o recenzie, aşa cum ar merita Piatră de Hotar. Dar tot nu m-aş putea apropia de adevăratul ei sens.
Aromele braziliene şi nuanţa de castană decojită, trenuri care oferă întâlniri ce trezesc amintiri din copilărie şi apoi pasiuni stinse brutal, sau care spun poveşti de viaţă, poveşti lăsate în suspensie pentru a coborî în grabă în gara de destinaţie, Amsterdam, decizii la care ţi-e imposibil să te gândeşti, pregătirea mesei într-un timp apus dar intersectat cu un „azi” incert, Gara de Nord, oraşul de la mal de mare, toate astea te fac să găseşti corespondent în realitate, să identifici personaje, trăiri, întâmplări. Desigur, până la un punct sau de la un punct încolo. Cele mai multe, întrerupte parcă brusc sau cu schimbări bruşte de ton, de direcţie, de atitudine.
Dacă la prima povestire, după un periplu printre arome şi mistere, cumva te superi puţin că… nu s-a putut altfel, îţi dai seama repede că şi asta e parte din farmecul dat lor, din talentul cu care s-au scris, din mister. Şi deşi te aştepţi apoi ca ele să nu fie asemeni basmelor, tot te surprinde fiecare povestire-n parte şi te uimeşte viziunea, te vrăjeşte atmosfera şi te determină să ţeşi un final. Un alt final. Sau să te gândeşti cum ar fi fost dacă? Şi ajungi la concluzia că nu se putea mai bine de atât, că exact ăla trebuia să fie finalul, acolo trebuia pus punctul.
M-am întrebat de unde ai tu darul ăsta de a contura cu atâta acurateţe sufletul personajelor tale, în special pe cel al celor masculine. Cum te poţi transpune aşa, să le picuri senzaţiile alea, să le aşezi pe frunte gânduri arse de dor sau nelinişti. Şi mi-am răspuns. Că ştiam asta despre tine înainte să citesc cartea.

Trecând de la Povestiri la Reflexii, m-am simţit expusă. Ca şi cum aş fi fost în vânt, cu inima pe afară, cu frica de a nu fi lovită de rafale. După ce, de câteva ori, în prima parte, mi-am zis pfu, bine că e doar poveste, am realizat în Reflexii cât de firavă poate fi trecerea de la ficţiune la viaţă şi cât de aspru, câteodată, îşi împrumută una alteia culori şi sensuri. Răvăşitor dorul învelit în spuma albă, răscolitoare chemarea şi revederea, dulce şi dureroasă clipa la mal de mare care a ştiut să aştepte. Se fac incizii în Reflexii. Se scot la suprafaţă doruri pe care noi, oamenii, încercăm să le ţinem mai ascunse, să nu mai doară, se expun cele mai mari frici, se scoate suflet la vedere.
Şi printre lacrimi, se simte nevoia de mângâiere, de a-i spune ceva celei care-a scris. Dar nu ai decât ultima copertă, ora târzie, aproape de dimineaţă, lacrimi şi speranţa că îi vei spune cumva, în scris. Şi te trezeşti că ai scris enorm fără să-i spui mai nimic.

Ştii, Monica, nu prea cred că voi reuşi, oricum. Aşa că spun doar că Piatră de Hotar m-a luat de mână şi m-a purtat prin locuri la care doar am visat, prin stări cunoscute, prin emoţii trăite, prin lumi care mi-au vorbit despre nuanţe şi arome, despre aşteptări şi trădări, despre viaţă şi iubire, despre rătăciri şi reveniri.
Şi că îţi mulţumesc pentru tot ce-am simţit citind! Atât pot, mă iartă!