Mă las păcălită clipă de clipă

Dragă…,

ţi-am povestit oare vreodată câte farse absurde îmi joacă privirea? Cum, în tot griul din iarnă, ea vede întinderi de câmpuri în floare, şi muguri şi soare, şi zbor şi culoare? E atât de convinsă că-i sunt toate acolo încât mă face şi pe mine să o cred. Şi să le văd. Nu mă lasă să mă abat deloc de la drumul din care pare că-n fiecare dimineaţă răsare câte un curcubeu, din loc în loc, presărat ca să-mi ghideze paşii. Mă mai opresc, mă mai încrunt, încerc să alung, cu un gest brutal, imaginara ceaţă din jur, să revin la realitatea în care se află ceilalţi trecători atenţi să nu alunece pe gheaţă, încrâncenaţi, înfofoliţi în gânduri, împotmoliţi în visul lăsat neterminat. Dar asta o face şi mai hotărâtă să-mi demonstreze că… mi se pare. Că gri nu există. Ce-nseamnă gri, pare să mă-ntrebe. E o combinaţie, atât. Nu există pur şi simplu, e o iluzie. Şi revine la culoarea pe care se încăpăţânează să mi-o arate peste tot. Şi-i zâmbesc. Şi tac. N-aş avea şanse să îi spun că-i iarnă şi iarna nu are culori. Nici flori. Nici curcubeu. O las să mă ghideze printre petale şi calc atentă să nu le strivesc. Şi pentru că nu mă mai opun, ameţitoare parfumuri de salcâmi mă iau în braţe şi mă poartă prin zile, dându-le sens.

Şi gândul mă minte. În fiecare zi. Mă minte că nu găseşte cuvinte pe măsura lui. Deşi are curaj. S-ar întrupa, dar nu încape-n niciun cuvânt. Aşa-mi spune. Îmi promite că aşteaptă. Timp potrivit pentru rostire. Şi mă amăgeşte aşa, până când se tulbură privirea şi începe să picure peste culoarea ce i-a fost promisă. Atunci, năzdrăvan cum e, sare-ntr-un picior şi promite că îşi va desena aripi sau le va croşeta din două surâsuri uitate pe pervaz, în ploaie. Apoi dispare. Se-ntoarce puţin supărat, îşi strânge pumnii ca şi cum ar ascunde-n ei marile secrete ale lumii şi îmi şopteşte că n-a fost nimeni acasă. Aproape că jură că a bătut insistent, a stat pe prag, a strigat, a încercat să intre. Dar nu reuşit. Spune că mai încearcă. Şi se aruncă apoi, obosit şi fără chef, într-un colţ din care nu mai pleacă niciodată. Caută în continuare cuvinte potrivite, le încearcă, le abandonează pe podea, unul e prea mic, altul prea mare, atârnă la mâneci, nu arată bine. Altul e prea tern, nu-i place, nu-i scoate-n evidenţă sensul, altul prea strălucitor, l-ar eclipsa, spune.

Şi inima. Ea se strânge la fiecare astfel de iluzie. Nu a ştiut niciodată să mintă. Nici nu vrea să-nveţe. Mă mai păcăleşte câteodată. Când pare că şi-a găsit ritmul şi că acceptă şi ierni, şi toamne, şi gri. Şi gând nerostit. Dar e suficientă o clipă, o singură clipă de-nflorire, un singur răsărit, o singură culoare sau un simplu acord ca să strige nebuneşte că nu mai are loc în piept şi să oblige gândurile să îmbrace cuvânt, orice cuvânt, numai să se lase spus, să nu mai fie povară-n nerostire, să nu mai ardă, să nu mai doară, să nu mai ţipe surd între două respiraţii. Şi apoi, eliberată de tăceri, face privirea să-mi joace farse absurde şi în tot griul din iarnă ea vede întinderi de câmpuri în floare, şi muguri şi soare, şi zbor şi culoare. Şi încep să le văd şi eu. Şi să cred în ele.

Şi la tine-i tot aşa?

Cu acelaşi drag,
eu.

Foto