Ce-ar fi fost să fie…

Ştii…,
era să fie primăvară!
S-au înseninat priviri,
s-au dezmorţit simţiri
şi dintr-o dată,
oamenii au reînceput să zâmbească.
Mergeau aşa, prin dimineţi,
cu eşarfe la gât şi cu surâs pe buze,
cu flori în mâini şi cu vise-n braţe
şi parcă n-a fost nicicând mai frumos.
S-a adăpostit apoi seninul,
a auzit de departe urlet de lupi flămânzi
şi sunet metalic de inimi zdrobite
în goana nebună a timpului
care nu mai are timp nici măcar de o privire înapoi
şi nu mai lasă timp nici măcar pentru un suspin
ivit între două respiraţii,
la răscruce de amintire

Ştii…,
există oameni care se întreabă
ce caută pe-aici pescăruşii
rătăciţi de mare, abandonaţi de valuri.
Se miră şi se încruntă
şi încearcă să-şi explice
de ce-au venit, de ce nu pleacă,
ce fac prin locuri fără de ţărm,
cât vor sta, câţi vor mai fi.
Toate astea-n timp ce era să fie primăvară
şi oamenii păreau să reînveţe
să zâmbească

Ştii…,
era să fie înverzire!
Verdele îşi instala timid nuanţele
în faţa paşilor greoi şi
părea că va fi mai frumos ca niciodată.
Până şi timpul începuse să-şi lase privirea
să mângâie taina clipelor
şi să-şi lase timp pentru a simţi.
Dar oamenii căutau înţelesuri, dezlegau enigme
şi priveau dincolo de verde crud,
căutând săratul pe care l-au abandonat pescăruşii
despre care încă n-au aflat
de ce-au ales locuri fără de mare,
ţărmuri fără de valuri

Ştii…,
am uitat ce mai era să fie,
ce ar fi putut să fie
dar ştii…
de fapt am vrut să-ţi spun doar despre ce e
dincolo de ce-ar fi vrut să fie,
despre simţiri şi umbre,
despre vis şi nuanţe,
despre striviri şi amintire,
despre surâs dincolo de mirare,
despre mine, despre dor,
despre…
deşi chiar era să fie primăvară,
să ştii.

Foto