Ce-ţi doresc eu ţie, dulce… ironie?

Mi-am amintit că mai am ceva să vă întreb şi pe urmă gata, mă potolesc măcar câteva zile. Astăzi vreau să vă întreb despre o categorie mai specială, una pe care eu o numesc „demolatorii de urări”. Nu ştiu cum altfel să-i numesc pe cei care fac parte din ea. Nu vorbim despre cei apropiaţi, prieteni sau rude. Deşi se poate să existe şi printre ei măcar unul sau doi reprezentanţi. Dar în cazul lor e mult mai uşor şi de urat, şi de gestionat anumite reacţii. De fapt, cunoscându-i, nu prea pot apărea surprize, le ştii preferinţele şi ori e previzibil, ori eviţi tu să le dai ocazia să îşi etaleze cunoştinţele-n filosofie. Vorbim deci despre cunoscuţi cărora cumva, poate din întâmplare, le spui La mulţi ani, că-i ziua lor. Nu notezi pe calendar ziua asta, nu-ţi pui telefonul să sune în ziua aia, pur şi simplu, să zicem că te întâlneşti cu x, x e cu tortul în mână, saluţi, el salută, te întreabă de sănătate, întrebi şi tu, şi primeşti răspuns că da, totul bine, azi ne chefuim, e ziua mea. No, ce faci?

Zici bine, hai pa şi pleci? Nu poţi. Zici La mulţi ani! Sigur, deşi nu aveai habar, chiar o spui cu drag şi o spui sincer, n-ai niciun motiv să ţii degetele-ncrucişate la spate, zău. Şi te pocneşte cu-n „ei, ba să nu fie mulţi, ce, vrei să ajung ca baba de la 3, că are 90 de ani şi abia se mişcă, să mă vezi cum mă târăsc prin casă? Că de-acum încep să…” şi aici îţi înşiră chestii cu fire albe şi dureri de oase şi rămâi prost, fără reacţie.
Îţi vine să zici că da, ai cam vrea să ajungi să-l vezi că se târăşte prin casă, la ideea că tu îi doreşti să ajungă la 100 de ani şi cumva, implicit, asta-ţi doreşti şi ţie, să apuci să-l vezi la anii ăia, dar te opreşti, la naiba, nu dă bine să spui asta. Că de fapt nu-l vrei târât, vrei să ajungă anii ăia. Aşa că taci şi te gândeşti ce ai făcut rău. Te trosneşte-n cap ideea că Doamne fereşte, să nu cumva să aibă omul ceva grav, tu habar nu ai şi na, chiar poate fi dureros. Dar n-are, că tocmai a zis că n-are nimic în afară de faptul că are burtă şi scârţâie când se dă jos din pat. Şi aproape că te ceartă pentru impertinenţa de a-i ura ani mulţi înainte. Şi-ţi vine să-i zici… aşa, după cum merită. Dar taci şi asculţi cum dă mărunt din buze despre condiţia pensionarilor din ţară şi despre umilinţă şi despre cum nu e deloc de dorit să ajungi anii ăia. Zici în gând Doamne fereşte, te rogi ca tu să apunci anii ăia şi… şi ce? Ce mai zici?

Oamenilor din categoria asta nu prea ai ce să le urezi. Dacă le zici de sănătate, fac aluzie la prostia aia pe care nu suport să o aud cum că „sănătate au avut şi ăia de pe Titanic”. Îţi dau de înţeles că lasă, sunt destul de sănătoşi, altceva au ei nevoie.
Le urezi sănătate şi noroc, îţi spun că degeaba eşti sănătos şi norocos dacă n-ai bani.
Dacă le urezi fericire, îţi spun că lasă, mă fac eu fericit, noroc să am.
Am citit cu ani urmă, pe contul de FB al cuiva care cu o zi în urmă a primit multe mesaje, fiind ziua lui, ceva-n genul: „au fost câţiva care mi-au urat tot ce-mi doresc eu. Băi, dar dacă eu îmi doresc ca voi să rămâneţi fără carnet de conducere sau să vă inunde vecinul? Nu-i cam riscantă urarea? Mai bine uraţi-mi voi ceva, nu ce-mi doresc eu”.

Cu „Paşte fericit!” am târât pe jos. Şi nu mă refer la cei care, pe bună dreptate, au pus problema corectitudinii acestei formule, ci la cei care la asta răspund cu „da’ paşte tu, eu nu-s rumegătoare”. Oribil! Asta se acceptă la cei foarte tineri. Cu cât vârsta e mai mare, cu atât mai penibilă e reacţia. Se presupune că umorul se cizelează pe măsură ce trec anii. Sau nu?

Ştiu oameni care, treaba lor de ce, nu vor să se ştie când e ziua lor sau pur şi simplu, nu vor să primească urări. Respect asta până-n pânzele albe. Dar dacă nu ştii că omul nu vrea asta, chiar eşti de condamnat că urezi?

Evident, nu urarea ta, mai ales dacă nu eşti un apropiat şi dacă e una pur formală, îl face pe destinatar fericit, sănătos, frumos, deştept, bogat, norocos etc. Nu. Evident, poate trăi liniştit fără ea. Dar dacă nu te duci, vorba aia, peste om în casă, să-i bagi lamulţianul cu forţa pe gât, cu ce încurcă?

Atât de înverşunaţi am devenit? Ce ne-a înrăit aşa? Viaţa? Poate. Lipsurile? Poate. Greutăţile? Poate. Alţi oameni? Poate. Nu aşteaptă nimeni să sari într-un picior de fericire, nici să cazi în extaz că cineva ţi-a spus la mulţi ani. Dar când simţi nevoia să-i despici omului până şi asta-n patru zări, e posibil ca viaţa, lipsurile, greutăţile sau alţi oameni să nu aibă totuşi nicio vină. Şi poate că principala cauză e-n altă parte. Dar contează mai puţin în care. Pentru alţii contează puţin. Pentru cel în cauză… dar mai bine nu.

Foto