Între meserie şi talent

Dragă…,
mă gândeam că nu am făcut până acum o asociere între talent şi meserie, între suflet şi cartea de muncă. Ştii că uneori pot exista diferenţe. Sau de cele mai multe ori. Dar te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva diferenţele astea sau eventualele contraste sunt date doar de prejudecăţile noastre? Sigur, ideal ar fi să ne putem cultiva talentul, să-l creştem şi să-l „educăm”, dar ce ne facem cu cazurile în care poate viaţa, poate noi, poate alţii, poate toate astea la un loc fac ca drumul nostru să vireze brusc dreapta când uşa potrivită e la stânga sau să se oprească într-un punct pe care-l considerăm cel potrivit când de fapt, punctul culminat e la doar câţiva metri mai în faţă?

Sau pur şi simplu, noi sau altcineva a considerat că un talent, oricare ar fi el, poate rămâne o pasiune, că nu cere dar mai ales, nu dă de mâncare, că nu se poate trăi din asta şi mai bine să facem o şcoală, să avem o meserie, să… şi să… . Sau ajungem să credem că locul nostru nu e acolo, că nu e de noi, că nu ne ridicăm la nivelul aşteptat, fără să ştim prea bine de cine e aşteptat şi de ce alţii, mereu alţii ar fi în măsură să decidă unde ne e locul.

Talentul ăla nativ, ăla neşlefuit, ăla care stă ascuns şi explodează la un moment dat nu se poate nici imita, nici studia. Da, se poate învăţa pictura, se studiază ani întregi, se învaţă tehnici, se modelează o „sclipire”. Dar niciodată nu vom putea picta ca cineva care se naşte cu asta-n sânge şi fără nicio oră de studiu în domeniu, amestecă nuanţe şi transformă orice pânză într-un univers.
Se pot învăţa tehnici de interpretare, se pot studia ani întregi solfegii, se pot visa note, se pot petrece zile după zile făcând vocalize. Fără talent, oricâte studii am face, nu vom ajunge să dobândim calităţi în domeniul muzical. Invers oare se poate? Talent pur, fără studiu? Ooh, da. Vei spune că ideal ar fi să existe un echilibru. Şi aşa e. Dar când nu facem din asta o meserie şi-l lăsăm aşa cum e, de ce-ar fi o problemă? Uneori e păcat să rămână aşa, da. Dar se întâmplă să apară şi acel amestec de viaţă, principii, sfaturi, nevoi şi…

Şi atunci, dacă meseria poate merge paralel cu un talent, altul decât cel arătat în ceea ce ne aduce un venit, de ce ne miră când un om străluceşte pe o scenă? Pentru că obişnuim să atribuim un talent doar unui anumit segment? Pentru că obişnuim să subestimăm oarecum o meserie, un om? Pentru că undeva nu se poate face o conexiune şi asta doar din vina noastră? Da, poate. Nu insist. Sigur că una e să vină o soprană şi să uimească deşi te aştepţi la asta, alta e să vină o croitoreasă şi să te lase mască, nu? De ce? Nu cumva am fi fost poate pregătiţi pentru un asemenea talent dacă ar fi spus că e cercetător pe la vreo universitate de prestigiu? Şi atunci revin cu întrebarea legată de prejudecăţi. De ce facem asocierile astea? Da, despre momentul ăsta vorbesc.

Dar uite, plecând de la Ana Maria, am ajuns la Etta James şi apoi la Janis Joplin şi a ei Me and Bobby McGee. Îi ştii povestea? Ştii că cel care a dat naştere piesei era măturător prin studio? Ştii că Janis a „furat” piesa şi cel căruia îi aparţinea a ascultat-o în varianta ei abia după ce Janis nu mai era? Ştii cine e el? Merită o căutare. Nu-i aşa că uneori viaţa se joacă într-un mod care nouă ne scapă? Şi nu-i aşa că prea ne luăm cu titluri, cu diplome, cu „statut social” şi trecem pe lângă oameni fără să vedem Oamenii din ei?

Cu acelaşi drag,
un simplu om,
eu.

Foto